Archives: April 2006

Jurnal de bord 1

Traiesc, ma misc. Dorm pe apucate. Mananc in hoteluri si aeroporturi. Am secunde, cel mult minute de liniste, dar le exploatez la maxim.

10 saptamani la Oslo au fost urmate de o saptamana acasa, in Bucuresti. Aici am colindat toate locurile incarcate de experiente bahice: Mes Amis, Hanul lui Manuc, Beker Brau, Red Lion, Gara Lipscani, Piranha, etc (cred ca ma lasa memoria, ca nu le mai tin minte pe toate). Am alergat dintr-o parte in alta sa imi vad parintii, sa imi platesc facturile, sa fac business-uri.

Am ajuns si la Brasov la un pahar de vin si o ciorba cu niste prieteni. Dupa 7 zile am plecat in US in Tulsa, Oklahoma. A doua oara fiind in State, pot spune ca abia acum am descoperit America. Intr-o camioneta, gonind pe stazi fara sfarsit in acorduri de Guns N’ Roses, m-am simtit etern, fara trecut sau viitor. US, un loc fara istorie, iti poate sterge cu buretele trecutul si te face sa crezi ca totul e posibil.

Peste 2 zile am ajuns in New Orleans, unde m-am plimbat pe Buorbon Street, un Lipscani american care musteste a bere si jazz. Printre casute discrete si cochete se inalta la orizont mastodonti de otel care dau senzatia unei lumi stranii si apocaliptice.

Dupa 2 zile de odihna, am ajuns pe vapor. Aici muncesc noaptea. Cand ies pe punte, se aude oceanul, se vad stelele si in departare lucesc luminile platformelor, oaze de umanitate intr-o lume a apelor. Ma simt centrul universului. Leganarea vaporului face cerul sa se balanseze deasupra mea. Am senzatia ca cineva se joaca cu cerul, ca sa imi atraga atentia la stelele uitate intr-un peisaj urban ce sufoca cerul.

M-am obisniut cu viata asta. Incep sa am randament, eu cel care se gandea ca mai are un pic si va ceda. Toate astea se datoreaza unor clipe de liniste pe care le culeg si le savurez la maxim. Pana la urma, placerile simple cantaresc cel mai mult.

De undeva din Golful Mexic, aprilie 2006.

Padurile din Piatra Craiului

M-am implicat inca de acum un an (cred) intr-un protest modest ca anvergura pe lista interba de discutii Alpinet, dar al carui obiect face ravagii vizibile din avion: defrisarile barbare din Piatra Craiului. Am incercat sa sustin si sa intermediez publicarea unui articol in Academia Catavencu despre asta. Nici un rezultat – lipsa de interes din partea ziarului si a celui care trebuia sa scrie articolul.

Lucrurile s-au linistit, pana cand subiectul a fost redeschis de persoana pe care o voi cita mai jos. Il voi cita pe ganditor in pagina mea, pentru ca e prea adevarat si pentru ca subscriu. Atat pot face si eu. Da-ti si voi mai departe. Macar sa citim si sa stim incotro mergem.

Citat:

”In ideea de a cauta o cale de stopare, am avut nefericita idee, de a discuta despre Campionatul asta National de Defrisari cu o persoana suficient de informata. Am fost pus cu botul pe labe, iar flacara sperantei a fost adusa la nivel de anemica palpaiere.

Putem sa ne dam si-n cur si-n cap – mi-a spus respectiva persoana – si nu o sa oprim taierea nici unui arbore din cei care sunt planificati sa cada. Am sugerat ideea unui demers catre comisiile de mediu ale diverselor organisme ale UE, mai ales acum in ajunul integrarii. Am reusit sa-l amuz copios. “Adica tu te plangi negustorului de carne ca se taie oile?”.

Intr-adevar, nu am cautat niciodata sa vad incotro se duce tot acest lemn ?! Inghite o Romanie cu o productie industriala la sub 50% fata de cea din ’89 atata lemn? Evident ca nu! Lemnul acesta zboara afara.

Cu cat mai repede dispar padurile noastre cu atat rezista mai mult padurile lor. Singurul demers patriotic al autoritatilor romane a fost sa limiteze mafia araba a lemnului care ducea prea mult lemn in Orientul Mijlociu si nu spre Europa (vezi din aceasta perspectiva si cazul Haisam).

In competitia economica intre marile blocuri (UE, SUA s.a.) lemnul brut si ieftin romanesc e prea important iar argumentele ecologice sunt mofturi de fraieri.

Daca cineva din UE ar fi dorit sa limiteze dezastrul s-ar fi introdus limitari (cote) la importurile de lemn din RO. Nu am auzit de asa ceva din partea UE si nici nu o sa auziti in vecii, vecilor. Limitari sunt doar la produsele noastre agricole si industriale. La materii prime, canci! Acolo-i economie de piata!

Plangem dupa animalele ucise in barbare vanatori. Credem cu aceiasi naivitate ca dupa 2007, ele se vor limita drastic. Daca am vedea cam ce oameni grei vin sa vaneze in Romania, ne-am ingropa speranta si am pune mana pe pusca.

Macar sa le omoram noi, ca-s ale noastre!”

by BD

Am incheit citatul.

Romani la Oslo

Sunt membru pe tot felul de liste. Asa am dat de Liviu, un viitor doctor care se catara, venit la Oslo cu o bursa. Prin el i-am cunoscut pe Florentin, pe Tunde si pe Lidia. Am stat weekend-ul asta impreuna, am vorbit romaneste, ne-am plimbat, a fost misto.

Am vorbit romaneste cu cersetorii din Oslo, toti ne-au raspuns in aceeasi limba carpato-danubiano-pontica. Am vorbit romaneste si cu trubadurii de weekend. Si ei ne-au raspuns zambind. Florentin, care e de 6 ani aici, mi-a spus ca trubadurii fac intr-o zi buna 500 Euro (m-am simtit prost ca inginer platit occidental cand am auzit asta).

In weekend, cand sunt foarte multi oameni la plimbare sau la cumparaturi, e usor sa intalnesti si sa recunosti romani in Oslo.

Duminica am trecut granita in Suedia si am cumparat mancare si tzoale – totul de 2 ori mai ieftin ca in Norvegia. Distantele se comprima, noi suntem mai mobili.

Vremea aventurilor – traversari prin tunelul de tren intre Franta si UK sau autostop cu 20 Euro in buzunar – a trecut. Granitele dispar. Sper sa reusim sa ne integram in peisaj si sa fim mai greu de recunoscut in orasele mari.