Am ajuns in Bahamas. Nu cu plimbarea, ci cu munca. Nu la plaja, ci in santierul naval din Freeport.
La mai putin de 3 zile petrecute pe aceste meleaguri mult prea insorite pentru gustul meu, pot spune ca acest santier naval are si el parfumul lui, mult mai memorabil decat cocotierii ce umbresc plajele locale.
Mirosul omnipresent de sudura, zgomotul flexurilor ce taie continuu metalul, diversele limbi si accente pe care le aud la tot pasul in jurul meu, dar mai ales sirena care cheama oamenii la masa si la pauza de cafea, alcatuiesc un tablou viu unic pentru un profan ce nu a pasit pana atunci printre vapoare aflate in reparatie.
Printre diversele triburi ce populeaza docurile (sudorii cu casti de protectie verzi, instalatorii cu casti de protectie gri, pompierii cu salopete rosii, etc) un grup aparte iti atrage atentia de la bun inceput: schelarii si macaragii – castile de protectie galbene.
Majoritatea dintre ei sunt barbati la 35-45 de ani, inalti, voinici si bine legati. Au privirirea blanda, vorba domoala si palma grea de la munca deloc usoara; pielea le este batura de soare si vant. Se simte respectul pe care il impun printre mexicanii, filipinezii si localnicii ce alcatuiesc cea mai pestrita forta de munca intalnita de mine pana acum.
Ei bine, aceste casti galbene sunt romani de-ai mei, majoritatea din Galati, Sulina, Mangalia si Constanta. Au plecat de acasa , pentru ca alti conationali de ai lor, ce nu au avut rabdarea si puterea sa isi faca un rost prin munca cinstita, le-au furat rostul ce ei l-au avut pe santierele navale romanesti. Acum lucreaza pentru straini, pe bani putini, insa mult mai multi decat ar fi putut face daca ar fi ramas de-ai locului.
Vad in ei fenomenul mult mai larg al dezradacinarii nationale, al migratiei fortei de munca calificata si necalificata a tarii, lipsa sperantei ca acasa munca cinstita iti mai poate aduce un trai decent.
Fie painea cat de rea, tot mai buna e in afara, unde se plateste in Euro si USD! a fost adaptat un vechi proverb romanesc la actualul context socio-economic autohton.
Cand vad castile galbene in actiune si imi amintesc de cei ramasi acasa, lucrurile devin foarte clare: in Romania nu au mai ramas decat prestatorii de servicii (bancare, IT, vanzari si marketing, etc). Cateva accidente detinute de straini (OMV, Dacia, Sidex, etc) nu fac decat sa confirme regula mutilarii unei industrii nationale si generarea inca a unei generatii de sacrificiu fortate la pribegie.
Ceea ce nu se intreaba nimeni este pentru cine se presteaza aceste servicii in conditiile in care in tara nu se mai produce mai nimic?
Insa pentru conducatorii tarii acest lucru este benefic; ii bucura numarul celor care “au reusit” sa munceasca pentru straini.
Lovit de soare, am o explicatie si pentru aceasta bucurie: remuscarile celor care au facilitat donarea flotei si implicit disparitia santierelor navale romenesti pentru somerii creati ca pret colateral umflarii conturilor personale. Transhumanta celor care s-au nascut langa Marea Neagra inseamna ca nu se moare de foame.
Insa imediat ce imi trece insolatia imi dau seama ca remuscarile si profilul celor care ne conduc tara sunt lucruri incompatibile. Ramane doar o dilema: de unde atata bucurie?
