Archives: July 2011

Jurnal de bord 6

Angajatorul meu, asemeni oricui din industria petroliera, bate toba sus si tare cu normele de protectia muncii. Proceduri complicate care evalueaza pana si riscul de a sta pe WC sunt implementate. Posturi noi de consilieri pe probleme de protectia muncii sunt create. Suntem incurajati si recompensati sa raportam tot felul de nereguli care se abat de la procedurile si politicile de securitate ale companiei.

Acum 2 zile, pe o mare calma fara pic de briza, am iesit cu barca de interventii pentru activitati de intretinere a streamerelor. Probabil ca la soare erau minim 50 de grade Celsius. Dupa 5,5 ore am facut o insolatie puternica. Nu stiu ce culoare avea fata mea, insa colegii au oprit operatiunea si ne-am intors de urgenta la bord. Durerea atroce de cap, starea de greata si ameteala au trecut abia dupa 6 ore, dupa 2 seturi de pastile si asistenta medicala.

Am verificat periodic platforma noastra online de securitate sa vad daca cineva a raportat incidentul. Nu am gasit nimic legat de insolatia mea. M-a amuzat in schimb sa citesc cum cineva s-a simtit ofensat ca unul dintre colegi a facut dus cu usa de la cabina larg deschisa. Inclin sa cred ca sentimentele lui ar fi fost diferite daca in locul colegului ar fi fost o colega.

Normele de protectia muncii exista pe hartie si se aplica atata timp cand nu implica responsabilitate din partea managementului. Nimeni nu vrea sa auda ca cutare angajat a stat in spital din cauza orelor lungi de munca in conditii inadecvate.

Continuam sa raportam ca podeaua nu a fost maturate, ca filtrul de la masina de spalat nu a fost curatat la timp, insa cand cineva o pateste mai serios, ne scarpinam (si atat) mirati dupa ceafa. Cum e posibil ca asa ceva sa se intample cand uite ce implicati suntem in implementarea adecvata a normelor de protectia muncii!?

Si ei sunt ca noi

In timpul “operativei” de aseara am avut o discutie mai delicata. Membrii: 2 polonezi, 1 englez si mandea. Subiect:  cum Marea Britanie ar paraliza daca polonezii, principala forta de munca de import din regat, ar pleca acasa: nu ar mai avea cine duce gunoiul, nu s-ar mai gasi struguri si capsuni in magazine, cafenelele ar fi inchise din cauza lipsei de angajati, ziarele nu s-ar mai distribui, etc. Mai in gluma, mai in serios, polonezii i-ar lasa pe englezi sa se descurce singuri daca rata de schimb intre lira sterlina si zlot ar cobora sub 4.

Englezul a incercat sa loveasca inapoi spunand ca vor fi intotdeauna alte natii dornice sa continue munca intrerupta de polonezi, chiar pe bani mai putini. A exemplificat cu zona balcanilor (am apreciat maniera eleganta de a fi  inclus, fara a fi insa vizat in mod direct).

Atunci a venit raspunsul polonez care ne-a lasat atat pe mine cat si pe englez fara replica: daca  vin balcanicii, vin ca sa fure, nu ca sa munceasca.

Si atunci mi-am amintit de povestea bacalaureatului de anul acesta, in care 50% din elevii din Romania au picat. In anii precedenti eram prea preocupati sa ne mandrim cu rezultatele olimpicilor, sa ridicam pumnul in fata lumii intregi amenintand ca vom face de ras NASA. Atribuiam meritele a putini unui sistem schiop, cu o masa inertiala enorma, poate cel mai rezistent la schimbare sistem din Romania.  Uitam ca pentru rezultate bune la invatatura trebuiam sa facem meditatii la fiecare materie in parte.

Cel mai grav poate este ca parintii care acum acuza sistemul de inechitate intre generatii de elevi trec sub tacere faptul ca de ceva ani meditatiile facute cu profesorii de la clasa au devenit veritabile taxe de protectie pentru note mari. Dai banul sa faci meditatia, creste media generala, implicit sansele de a intra mai usor la facultate.

Parintii nu ar fi trebuit sa uite atat de usor sacrificiile mult prea mari facute pentru odrasle. Si-au luat de la gura ca sa plateasca meditatiile. Nu este usor sa asiguri un salariu de jumatate de norma pentru educatia copilului tau cand scoala este gratuita prin lege.

Asa cum niste olimpici ne-au orbit, facandu-ne sa credem ca avem un sistem educational viabil, asa ne orbesc in continuare si povestile de succes ale romanilor care si-au castigat prin munca respectul peste hotare. Suntem multi care muncim din greu, pe bani mai putini ca altii. Insa sunt si multi care fura. Avem multi “ambasadori” care ne construiesc o reputatie de lenesi si borfasi.

Unii dintre copiii nostrii se bazeaza pe copiat, unele dintre femeile aleg maritisul cu un pasaport de calitate superioara, iar unii dintre “barbatii” nostrii fura.

Alti copii sunt olimpici si exista destui romani care suprind prin adaptabilitate, disponibilitate de munca si creativitate. Sa fie procentul asta de 50% succes printre elevii romani aplicabil si peste generatii? Daca da, oare cum il putem creste la peste 75-80%?

Macar adolescentii au avut sansa unui dus rece vara asta. Noi astia mai batrani ce naiba facem?

Ignorarea prezentului

Eu nu fac parte din generatia Coca-Cola si McDonalds. Apartin grupului de copii ai caror parinti nu se temeau sa ii trimita la joaca in spatele blocului cu cheia atarnata la gat.

Din acea perioada imi amintesc cu placere un banc cu Ceausescu a carui implicatii subtile le inteleg abia acum:

Se aproprie sfarsitul lumii. Toti lideri lumii incearca sa gestioneze panica generala. Ceausescu apare la TV (mentionez pentru tineretul Coca-Cola ca pe vremea aceia aveam un singur post TV care emitea numai intre orele 20:00 si 22:00) si ne spune:

-          Tovarasi, stati linistiti la locurile voastre, la noi nu vine sfarsitul lumii; noi suntem cu 100 de ani in urma americanilor!

Radeam incantat de creativitatea noastra, mandru ca stiam sa gasim beneficii legate pana si de pozitia noastra in afara istoriei.

Timpul a trecut, am inceput sa lucrez pe vapoare, interactionand pana acum cu mai bine de 35 de nationalitati. Nu ma mai inveselesc bancuri anti-comuniste, ci scrieri nostalgice din prezent: “Urasc comunismul pentru ca m-a facut sa imi fac iluzii cu privire la comunism” – Bogdan Ghiu.

Ca sa pot fi un partener activ la discutiile politice (evitate la bord, alaturi de cele pe teme religioase) a trebuit sa citesc pe diagonala istoria moderna a lumii din anii ’70-’80-’90. Avand acces numai la stiri despre noile cuceriri ale socialismului, mi-au scapat multe “detalii” capitaliste.

De exemplu, a trebuit sa ajung pe vapor ca sa aflu ca in ’82 a existat un razboi intre Argentina si Marea Britanie asupra controversatelor Insule Falklands. Apropos, recent au fost descoperite importante rezerve de petrol in zona, lucru ce creste din nou tensiunea intre Argentia si Marea Britanie.

Antipatia sefului meu algerian fata de francezi m-a facut sa invat despre lungul razboi de independenta algerian  dintre 1954-1962 dus impotriva ocupatiei franceze.

Tinerii de astazi, desi beneficiaza de infinit mai multe canale de comunicare, au probleme majore sa separe semnalul util de zgomot. La fel si parintii lor. Cati stiu ca Gaddafi inca se mai lupta in Libia cu NATO? Sau ca americanii au atins plafomul maxim de indatorare permis de constitutie si, pentru a evita intrarea in incapacitate de plata, trebuie sa modifice legea pana la 2 august? Sau de conflictul filipino-vitnamo-chinez legat de zonele bogate petrol aflate marea Chinei de Sud?

Fac ratinguri in schimb divorturi penibile, pseudo-emisiuni de stiri si pseudo-analize politice. Vedetele de astazi sunt uitate maine. De multe ori imi intreb sotia cine este cutare persoana din reclame care poarta eticheta VIP. Acea persoana nu exista cand plecasem de acasa!

Accesul la informatii este un efort care consuma neuronii si ne cere timp. Daca subtituim semnalul util cu zgomot, consumam inutil resurse si uzam ireversibil ochii, urechile si creierul. Poate ca ne-ar fi mai de folos un singul canal TV, cu numai 2 ore de program pe zi.

Hipermarketul asta aglomerat informatii inutile nu este cu nimic mai bun decat cenzura totala dinainte, dimpotriva! Continuam si astazi, ca si ieri, sa ingnoram prezentul, pierzand noptile pentru a fi conectati la “stiri”.

Lipsa de inteligenta

Pe vapor nu prea conteaza cum te imbraci atata timp cat haine iti sunt curate si iti acopera partile importante. Acum 2 zile insa am scos din dulap hainele mai de soi pe care le aveam cu mine: blugii si un tricou cu sigla companiei in dreptul inimii. Dupa dusul de dimineata am insistat un pic mai mult ca de obicei cu deodorantul. Cu putin timp in urma aterizasera pe punte numarul 1 si numarul 2 ai diviziei marine a CV. Erau inevitabile strangerile de maini si intrebarile adresate fiecarui department in parte.

Numarul 1 este un manager achizitionat cu un an in urma de la una dintre cele mai mari firme de tehnologie franceze. Numarul 2 un tip cu o vechime mare in CV, pornit de pe teren, care a urcat ulterior destul de rapid treptele ierarhice ale companiei.

Primele 2 ore ale turei au decurs obisnuit, noi holbandu-ne la ecrane. La un moment dat, cand tocmai incepusem sa speram ca vom fi uitati de trecerea in revista a vaporului, VIP-urile ne asediaza zambitoare. Incep intrebarile generale despre cum ni se pare viata in companie, cum este viata pe vapor, cum am ajuns sa lucram pentru CV si in ce consta munca noastra in general.

Cand le povestesc ca inainte am lucrat 2,5 ani pentru concurenta devin intrigati de persoana mea. Ma intreaba cum e CV fata de WG si ma provoaca sa fiu sincer. Sunt. Le zic ca echipamentele alora sunt mai bune (streamere manevrabile 3D de mai bine de 7 ani) si ii lovesc sub centura cand le zic ca celalalt management este mai eficient, raspunzand mult mai prompt cerintelor pietei (a se vedea valul masiv de concedieri care a marcat anii 2008 si 2009, lucru ce a insemnat  reducerea considerabila a pierderilor WG).

Am incercat apoi sa o dreg spunandu-le ca viata ca angajat in CV este mult mai buna, nu exista atata presiune si volum de munca ca dincolo, suntem platiti mai bine si am sentimentul ca angajatorul face eforturi reale sa ne fidelizeze pe termen lung ca angajati. Am subliniat faptul ca in WG nu am simtit niciodata ca compania face eforturi sa ma pastreze, tendinta generala fiind de a rula oameni noi prin sistem cu o ciclicitate medie de 3-5 ani.

Stiu ca am facut din nou dovada lipsei de inteligenta. Si nu neaparat din cauza sinceritatii. Ma tem ca ce am incercat eu sa arat ca e bun in CV – loialitatea fata de angajat, latura umana a managementului si o atmosfera relaxata – pentru numarul 1, cel obsedat de optimizarea costurilor, a devenit un handicap ce trebuie corectat cat mai repede.

In ziua de azi, succesul se masoara functie de gradul de nefericire al angajatului. Cu cat angajatii sunt mai nemultumiti, cu atata managementul este mai eficient. Eu cu siguranta ca voi fi uitat, insa nu si mesajul meu.

“Avem angajati prea multumiti, acest lucru trebuie corectat!” este concluzia probabila cu care au plecat VIP-urile de la noi din department. Oare cat de repede pot verifica aceasta teorie?