Nu am mai scris de ceva vreme. Subiecte ar fi fost cateva – vaporul a ajuns prin Cuba si am apucat sa ma plimb un pic pe strazile Havanei. De aici am plecat in Curacao unde m-am familiarizat rapid cu santierul naval local si pitoreasca lui cantina marinareasca. Curacao mi-a oferit de asemenea sansa sa invat lucruri noi despre rafinaria de petrol ISLA Curacao, implicit despre afacerile cu petrol derulate de Shell de-a lungul timpului in zona.
Criza de timp si setea de lectura m-au tinut insa departe de jurnal. Nu am apucat sa scriu nimic despre discutia avuta in holul hotelului din Havana cu C., reprezentantul guvernului cubanez, un fidel al lui Fidel Castro, pe marginea alegerilor dure pe care Cuba va trebui sa le faca in curand, atunci cand rezervele estimate de petrol se vor confirma. Despre cum anticipez ca emargoul impus de SUA Cubei va disparea miraculos, iar vechii dusmani vor dori sa ofere McDonalds si Coca-Cola contra petrol ieftin si despre posibilele oferte de corupere ale guvernului local in vederea obtinerii unor drepturi exclusive de exploatare / import a petrolului aflat vis-a-vis de Florida.
Nici macar nu m-am laudat cum l-am sedus pe C. si cum sper ca l-am determinat sa scrie un raport favorabil despre mine atunci cand i-am povestit experienta tarii mele, sedusa de maretul Occident si ramasa acum fara mijloace de productie si golita de resurse naturale, insa populata de numeroase hiper-marketuri care colecteaza putinii banii rulati local.
La un moment dat am scris in avion pe un caiet despre cel mai interesant punct al acestei discutii pentru mine, respectiv complexul de superioritate al interlocutorului meu fata de populatia de culoare locala, element nativ si integrat perfect in mozaicul uman cubanez. Descendent direct din spanioli, C. s-a grabit sa imi faca cunoscuta descendenta sa europeana; putinele idei exprimate pe marginea diferentei de viziune sociala si politica intre populatia de culoare cubaneza si descendentii spanioli locali m-au ajutat sa fac pasi inainte in a intelege originea discriminarii. Acest fenomen nu este unul spontan, declansat de diferente culturale, sociale sau economice recente ci dimpotriva, are la baza traditii culturale adanci si se transmite generatie dupa generatie, fiind extrem de greu de eradicat. Nu am apucat sa public insa aceste randuri niciodata.
Nici despre zilele pitoresti petrecute in santierul naval Curacao n-am scris. De-a lungul unei saptamani lungi de activitati de meintenanta si aprovizionare in cel mai modest santier din punct de vedere tehnologic dintre cele vazute de mine pana acum, timp de 12 ore pe zi a trebuit sa alerg in sus si in jos pe scari. La sfarsitul zilei, seara pe racoare, gaseam o voluptate deosebita in a consuma bere in birtul marinaresc aflat la 5 minute de mers pe jos de vapor. Deloc pentru obraze subtiri, localul avea bere ieftina si rece si oferea un spectacol unic cu sobolani sprinteni ce veneau sa manance gunoaiele din spatele cantinei.
De pe vapor puteam sa vad zi si noapte flacarile de pe cosurile rafinariei de petrol ISLA Curacao. Povestea acestui colos industrial incepe odata cu descoperirea la inceputul secolului trecut a marelui bazin petrolifer Maracaibo din Venezuela. Nou infiintata pe atunci companie englezo-olandeza Royal Dutch Shell contruieste in Curacao, teritoriu olandez pe vremea aceia si dispunand de un excelent golf natural, rafinaria ce avea sa prelucreze si pana in ziua de astazi petrolul extras din Maracaibo.
Dupa o perioada de glorie, rafinaria incepe sa imbatraneasca. Shell se hotareste sa scape de ea vanzand-o in 2007 pe 1 gulden guvernului din Curacao cu conditia sa fie exonerat de orice responsabilitati legate de utilizarea pana in acel moment a rafinariei.
Astfel Curacao se trezeste in ograda cu un colos industrial pe care nu stie sa il foloseasca si cu niste costuri foarte ridicate de mediu. Reuseste sa iasa din aceasta situatie destul de albastra inchirind rafinaria Venezuelei, clientul sau istoric, de la care primeste anual 14 milioane USD pentru utilizarea rafinarie, insa fara nicio imbutatatire a situatia poluarii din zona.
De ce nu mai scriu atat de des? Pentru ca citesc si muncesc mai mult. Ce m-a facut sa scriu acum? Invidia simtita cand am aflat ca unul dintre norvegienii de pe punte, B., are carti publicate in SUA. Mi-a facut cadou, oferindu-mi de asemenea o dedicatie, una din cartile sale, o autobiografie extrem de interesanta despre alegerile facute in viata, destin, urcusuri si coborasuri, dar mai ales despre pasiunea de a scrie. Cartea sa, “The life I was born to live”, ma face sa sper ca intr-o zi voi fi suficient de bun sa public o carte. Sper ca acest jurnal sa fie exercitiul cizelarii tehnice a condeiului si colectia de subiecte interesante pentru viitoarea carte.
