Egoism sau carpe diem

Vine un moment când simți că nu mai ai timp. Că toate amânările obiective sau subiective din viața ta au ajuns la scadență. Că ai început să râcâi pe fundul borcanului.

În cazul meu acest lucru s-a declanșat în urmă cu 6 luni. Niște analize de rutină m-au informat că sunt diabetic. Am luat astfel la cunoștință că mă aflu într-un proces lent, dar ireversibil, de degradare.

Am avut revelația că nici măcar cea de-a doua tinerețe de care mă bucur în prezent nu este nesfârșită. Am decis că este timpul să trăiesc. Am devenit egoist, un hoț de momente de bucurie de la o viață în care simt că am dat mai mult decât am primit.

Ulterior, am aflat că nu sunt singur. Aflați la 40 de ani, atunci când simt că mai au viață în ei, dar că timpul a devenit o resursă limitată, mulți se află într-o cursă continuă pentru acumularea de experiențe care să-i facă să se simtă vii. Idealismul și adaptabilitatea aparțin trecutului. Prezentul este guvernat de pragmatism și de lipsa concesiei.

A fost o vreme când credeam că cei de 40 au un apetit mai redus pentru ore suplimentare la servici pentru că au obosit. Am aflat pe propria piele că oboseala nu are nimic de a face cu nevoia de timp liber. Este vorba aici de dorința de a te bucura de ce ți-a mai rămas. Orele peste program și nevoia de progres sunt pentru tineri care cred că vor fi veșnici, că va exista un mâine etern în care îți vei putea aminti că exiști, că visezi, că vrei.

Eu nu mai îmi permit acest lux. Eu nu mai îmi permit să trăiesc mâine. Pentru mine există numai astăzi.

Egoism și carpe diem.

Poza reprezentativă a acestui post reprezintă lucrarea intitulată „Day Dreaming” semnată de artistul plastic Mircea Suciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: