Rămân un animal social

Prima oară am plecat singur pe „munte” când aveam 6 ani. În dorința de a scăpa de certurile domestice ale părinților mei, fugisem de acasă cu o pungă de sărățele. După ce am savurat în liniște în vârful dealului toate merindele, apetitul meu pentru aventură a scăzut dramatic și m-am întors acasă.

Prima mea mare aventură montană am trăit-o la 18 ani. Pregătisem împreună cu 2 prieteni o tură amplă de 5-7 zile care presupunea parcurgerea consecutivă a crestei Pietrei Craiului, a Leaotei și apoi a Bucegilor.

Erau vremuri grele, achiziția conservelor pentru a săptămână a însemnat pentru mine o investiție majoră. În seara dinaintea plecării la ușă mă aștepta un rucsac de 80 de litri plin și greu. În jurul orei 21:00 mi-am sunat prietenii pentru a confirma ora de întâlnire în gară. Ceea ce trebuia să fie formalitate s-a transformat într-o schimbare bruscă de plan; părinții acestora nu (mai) erau de acord cu această tură.

Eu nu aveam astfel de probleme. Ai mei erau deja divorțați, iar mama se obișnuise cu mine mai mult plecat. Exceptând aspectul financiar, eram de mult independent. Nu am ezitat nicio secundă. M-am culcat devreme, iar dimineața am pornit singur la drum.  

În acea tură de o săptămână am învățat că nu este o comod să parcurgi creasta nordică a Craiului pe ploaie, îmbrăcat după posibilitățile de atunci, respectiv în pardesiul uitat de taică-tu în șifonier. Am aflat, de asemenea, că omul este un animal social. Oricâtă plăcere îmi ofereau momentele de solitudine în mijlocul naturii, după 4 zile în care nu schimbasem o vorbă cu cineva îmi doream compania altor semeni.

Anii au trecut. Nu mai am apetit pentru astfel de haiducii, dar simt aceiași plăcere când sunt singur pe munte 1-2 zile. Pe lângă oportunitatea dialogului cu mine, îmi place să mă testez fizic și psihic.

Acum însă, la mai bine de 20 de ani distanță, a mai apărut încă un motiv de bucurie. Turele mele singuratice însemnă inclusiv lipsa grijii față de ceilalți. Îmi permit mereu să împing lucrurile aproape de limita mea fizică. Mă pot abate de la poteci și schimba oricând planul inițial. Pot să nu iau niciodată pauze, să mănânc și să beau când îmi trebuie.

În grup trebuie să țin cont de dorințele și nevoile celorlalți, de zona lor de confort. Încerc, nu întotdeauna cu succes, să fiu agreabil. Mă simt responsabil pentru cei de lângă mine. Există, care va să zică costuri pentru aventura în comun.

Oricât de pătruns aș fi de criza celor 40 de ani ai mei, nu am uitat lecția solitudinii mele montane prelungite trăite la 18 ani. Știu că oricât de frumoasă este lipsa de compromis, oricât de puternic ar fi egoismul vârstei, nu aș putea să fiu mereu singur pe munți. Rămân un animal social, alături de cei cu care am început aventura cu mulți ani în urmă.

Poza reprezentativă a acestui post reprezintă lucrarea intitulată „The Devil” semnată de artistul plastic Adrian Ghenie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: