Despre weekend, cu drag

Unul din lucrurile care se pot spune despre mine este că am ajuns la vârsta a doua altfel. Drept argument pentru această afirmație este faptul că abia acum descopăr, empiric, conceptul de weekend în varianta sa larg acceptată și practicată de societate.

Pe mare, timp de o decadă, am fost condiționat să gândesc binar și să văd monocrom. Perioadele de muncă non-stop, până aproape de epuizare și frustrare maximă, erau urmate de  pauze lungi, la finalul cărora nevasta devenea nerăbdătoare să mă ducă naibii o dată la aeroport ca să poate avea și ea un moment de liniște. Nu existau weekenduri sau sărbători. Elicopterul sau vaporul te aduceau mai devreme pe uscat numai în caz de accident sau deces al unei rude de gradul întâi.

A urmat perioada de antreprenoriat în care am privit viața pe mare cu multă nostalgie. Îmi lipseau mult regulile clare care guvernau cadrul profesional, precum și cele 5 concedii consistente pe an. Le înlocuisem cu o ocupație, care deși era extrem de utilă societății și pe care o desfășuram cât de etic și profesionist puteam, era guvernată de imprevizibil. Stresului profesional i se adăugau acum noi responsabilități financiare și o interacțiune nouă, de pe poziția de angajator – angajat, cu cei din jur. Cea mai mare și, așa cum s-a dovedit după 2,5 ani, cea mai nocivă schimbare a fost lipsa oricărei pauze. Diabetului declanșat pe fond nervos i s-a adăugat o depresie incipientă care a avut meritul să oprească acest marș triumfal spre abis.

Acum sunt angajat din nou. Cu un job de la 10:00 la 17:00, urmat de ore suplimentare făcute nu din dorința de a impresiona, ci pentru că nu pot să muncesc numai 7 ore / zi. Cu weekend.

Weekendul este cel care mă conectează la viața reală a locuitorilor cartierului bucureștean Titan. Este cel care îmi permite să petrec mai mult timp cu fetița mea sau să plec pe munți, spațiul meu de joacă preferat. Aceste 2 zile îmi permit, de asemenea, luxul de a mă reconecta la bucureșteanul mediu, care își face cumpărăturile în piață și la hipermarket, care se îmbracă cât de „elegant” poate și se pricepe pentru a merge la Mall, mănâncă popcorn în sala de cineva, face plajă numai pe șezlong și admiră frumusețile patriei din automobil, frustrat de lipsa unei infrastructuri rutiere decente, care să îi permită să mănânce mici sau îți cumpere suveniruri chiar și pe Vârful Moldoveanu.

Această cultură sărăcăcioasă de consum începe să fie penetrată de noua burghezie bucureșteană care își permite să aibă un stil de viață în care sportul ocupă un rol important. Membrii acestei noi clase sociale sunt tineri, cu educație și venituri peste medie, cu un puternic sentiment de castă, marcați de complexe de superioritate față de societatea în care au crescut.

Mă scufund în acest melanj de valori contradictorii (încă) din postura de spectator, recunoscător pentru efortul actorilor de a-și interpreta piesa. Nu simt (încă) că am urcat pe scenă, că fac parte din piesă.

Această rezistență se manifestă prin refuzul de a (mai) participa la viața cetății, la implicare sau informare socială. Egoistul meu se materializează în căști pe urechi dimineața în metrou, mișcare cât îmi permite timpul (și corpul) după servici sau seara și lectură noaptea, după ce am bifat sarcinile domestice.

În weekend îmi permit câteva ore târzii în plus cu cartea în mână. Timpul acesta îmi place în mod deosebit pentru că pot identifica distinct diferitele tonalitățile care alcătuiesc vacarmul zilei. Noaptea, spre exemplu, poți asculta în liniște o manea pusă undeva în vecini, sau o ceartă domestică în care, pe rând, glasul ei se ridică deasupra glasului lui și invers. Pe stradă se aud uneori sirenele mașinilor care gonesc să rezolve probleme cetățenilor; dimineața, cântatul cocoșilor este înlocuit de zgomotul șinelor de tramvai care pleacă din depou pentru a-i duce la muncă pe cei din schimbul de întâi.

Târziu în noapte privesc pe geam cum luminile se sting pe rând, cum sufrageria sau dormitorul vecinilor rămân luminate de ecranul televizorului care, fie „informează” cu „știri”, fie „relaxează” cu filme în care sexul și violența se îmbină viguros, pentru ca spectatorul să poată adormi (și) mai agitat.

Lectura și voaiorismul sunt probabil maniere personale de evadare mentală din realitatea din care fac parte. Creează satisfacție și îmi fac trecerea timpului mai ușoară și mai plăcută. Îmi completează armonios mersul la piață și la hipermarket, spălatul rufelor și al vaselor și dusul gunoiului. Mi-ar place să evadez cât mai des din realitatea mea.

Poza reprezentativă a acestui post reprezintă lucrarea intitulată „Crosswords” semnată de artistul plastic Dan Voinea (2011).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: