Category: Bucuresti

Nihil sine atrocitas

Am primit textul de mai jos in data de 17 ianuarie 2012 de la prietenul meu BD. I-am spus sa mai lucreze un pic la el, motivul pricipal fiind ca nu eram de acord cu vandalizarea centrului vechi.

Ulterior am descoperit fabulosul articol al lui Vlad Ursulean dedicat manifestului ultrasilor. Tot ce credeam ca stiu despre suporteri incepea sa se topeasca. Daca au fost sau nu oameni platiti sa comita acte violente nu vom sti niciodata. Insa ultrasii exista cu adevarat, iar manifestul lor este manifestul unei generatii din care (inca) fac parte. Mai mult, simt ca ma reprezinta.

Brusc, randurile scrise de BD capatau sens. Violenta, atunci cand este spontana si nu manipulata, poate fi unica solutie pentru o corectie eficienta si rapida.

Mai jos textul lui BD.

NIHIL SINE ATROCITAS

Titlul acesta extrem de aproximativ (si poate si gresit din punct de vedere al gramaticii limbii latine) s-a nascut spontan in capul meu de reprezentant al “mahalalei inculte si inepte“, transferat fortat in randul membrilor galeriei de fotbal. Nu are importanta cine sunt de fapt. In societate conteaza doar ce stampila care ti se pune!

Port pecetea aceasta temporara pentru faptul de a fi scandat in piata, pe strada, pe trotuar si chiar de pe carosabil “Jos Basescu!”.

Hai, ce mai tura-vura … am fost la “rivolutie” si am avut prilejul sa constat cum a fost provocata, diluata, manjita, manipulata. Cu parere de rau, nu am timp pentru a detalia toate acestea.

Vreau sa vorbesc doar despre conceptul acesta de “fara violenta!” ridicat la rang de principiu suprem de catre smecherii cu gulere albe si purtat de intelectualii saraci cu hainele roase in coate. L-am auzit si acum 22 de ani scandat in acelasi loc si in acelasi moment in care unii calcau oameni cu masinile de pompieri, tab-uri sau masini de jandarmi (securitate, cum ii spunea pe vremea aceea). Cativa construiau baricade, inca cativa se luptau cu militienii. Cei mai multi din piata insa strigau “fara violenta!” Este greu de spus cine a contribuit la asa zisa victorie din acel indepartat decembrie. Legat strict de ceea ce s-a intamplat atunci eu zic ca unii fara altii nu ar fi izbandit si asta poate fi o pilda!

Stapanii de atunci, stapanii de azi, stapanii din toate timpurile au inteles ca gloata unita si violenta nu poate fi infranta. Au lucrat intai la separarea gloatei (voi sunteti intelectuali, voi studenti, voi oameni seriosi … aia sunt niste lumpeni). Apoi au trecut la “dezarmarea” ei: “fara violenta!” De fapt, daca vorbim strict de mini-razmerita asta din ianuarie, galeriile erau inventate si asteptate de dinainte de a ajunge lumea in piata. Ce a urmat nu a fost decat aruncarea anatemei asupra intregii miscari.

Si uite asa, istoria palida a razmeritelor de strada din Romania se inscrie pe traseul: elemente contrarevolutionare, golani si membrii galeriilor de fotbal. Niciodata cetateni, niciodata oameni nedreptatiti, indignati, niciodata voci, niciodata constiinte, doar brate fara cap!

Si totusi … nu vi se pare ciudat ca taman ieri cand nu s-a aruncat niciun bolovan si nicio petarda, au fost cele mai multe arestari!? Nu vi s-a parut revoltator si faptul ca un grup de studenti care marsaluiau la intoarcere de la manifestatie au fost urcati politicos in dubele jandarmilor. Nu vi s-a parut surprinzator ca niciunul nu a protestat si au urcat docili in dube pentru a fi amendati pentru “tulburarea linistii si ordinei publice”? Desigur, le ramane calea legala, a contestarii amenzilor, de parca toata viata noastra ar fi dedicata corectarii abuzurilor din pix, in picioare, la coada, la ghisee etc. Ei bine, vine vremea cand toate abuzurile se corecteaza mai eficient si mai rapid, in piata, la gramada, din pumn.

De ce … ? Pentru ca astia suntem noi, oamenii de pretutindeni. Si de la ciolan si din copacul trufiei nimeni nu s-a dat jos de buna voie!

Provincialul Bucuresti

Vreo doi amici, cititori de acspot, (adica probabil intreaga mea audienta), m-au tras de maneca atragandu-mi atentia ca nu am mai scris de mult in jurnal. Orele lungi de munca, in care ei trebuie sa simuleze entuziasmul, trec mai greu fara o lectura pe gustul lor in timpul serviciului.

Ce pot sa zic in apararea lipsei mele de activitate? Am facut ceea ce as recomanda tuturor blogarilor: am luat o pauza de la scris in favoarea lecturii. In ultimul timp m-a intrigat socio-economia, proiectul experimental numit Uniunea Europeana si banii, mai precis cum diversele valute ne afecteaza viata si speculatii asupra evolutiei acestora in viitor. In acest sens am cheltuit o gramada de bani cumparand carti digitale de pe Amazon.com si mi-am folosit la maxim Kindle-ul, o una dintre cele mai utile achizitii facute de mine un ultima vreme.

Insa nu despre asta vroiam sa scriu, ci despre ce m-a facut sa uit de toate acestea, inclusiv de problemele de acasa si de la servici. Ei bine, este vorba de orasul natal, Bucurestiul meu pe care il iubesc si urasc in acelasi timp.

Am apucat sa fac vreo 2 plimbari mai lungi, ca in tinerete, pe strazile acestui oras la sfarsit de mai. Una a fost prin Dristor – Salajan – Titan, alta prin cartierul celor 7 ani de acasa: Romana – Dorobanti – Herastrau. Recunosc ca experienta aceasta a fost diferita de plimbarile clasice de acum 7-8 ani: mult mai mult zgomot, masini cu motoare ambalate la maxim si claxoane inutile, trotuare ingustate cu cel putin 50% de noile locuri de parcare ocupate in proportie de 110%. Pana si eu am fost diferit: am purtat mai tot timpul iPod-ul in urechi ascultand muzica trace ca sa ma energizeze dupa noptile dormite partial si “concediul” in care m-am dedicat terminarii renovarii / restaurarii casei cumparate anul trecut.

Au fost si lucruri care se incapataneaza sa ramana la fel: copacii (cat mai sunt in picioare) umbresc strazile, florile nu sunt putine pe peluzele blocurilor, oamenii inca ies seara pe bancile din fata casei sa se uite critic la trecatori si la masini.

Impresia generala a fost una a unui oras provincial, populat de oameni provinciali. Linistea pe care am simtit-o in mijlocul zgomotului a fost reconfortanta. E usor sa fii diferit si sa treci neobservat in acest oras dambovitean.

Bucurestiul primavara este un loc pe care l-as recomanda oricarui pieton!

Bucurestiul vazut prin ochi turcesti

De voie, de nevoie, a trebuit sa urmez sfatul dat de BD. Am iesit pe strazile ce inghit raurile Dambovita si Colentina plimbandu-mi musafirii turci, niste geologi umblati prin lume de la Universitatea din Istanbul.

Fiind weekend si avand de acoperit distante mari, am folosit majoritatea timpului automobilul proprietate personala. Pe langa zona de nord a orasului, am traversat de multe ori centrul orasului si cartiere precum (fostul) Centrul Civic, Dorobanti si Floreasca, insa si nu mai putin celebrele Colentina, Titan, Drumul Taberei si Militari.

Din criza de timp si idei, le-am propus ca obiective turistice Casa Poporului, pardon, Palatul Parlamentului am vrut sa zic, Centrul Vechi al Bucurestiului si Muzeul Satului.

Pana la urma, din criza de timp, am renuntat la vizitarea interiorului Casei Poporului (este o cladire destul de mare) si am batut cu piciorul zona Lipscani, iar apoi i-am dus la Muzeul Satului sa vada cum locuiau romanii la tara, inainte ca Moromete sa observe ca tinerii de la sat si-au trasformat gospodariile in case de vacanta, unde se odihnesc dupa munca usoara de la oras.

La plecare, in drum spre Otopeni, mi-au repetat de mai multe ori ca Bucurestiul este un oras frumos, curat, in care s-au simtit mereu in siguranta si cu standard inalte de trai.

M-a pus pe ganduri Hakan. Am inceput sa privesc mai atent in jur, sa reeditez in minte strazile jegoase in Haga si Amsterdam in care m-am lovit de miros de marihuana si prostituate la tot pasul cu numai 2 luni in urma. In lumina acestor amintiri triste olandeze, Bucurestiul a inceput sa capete o cu totul alta lumina.

Poate ca daca am invata sa fim mai politicosi unii cu altii am putea trai chiar foarte bine in acest oras. Am inceput sa sper din nou. Trebuie sa fac asta!

Reintoarcerea inspiratiei

BD imi trimite regulat tot felul de emailuri ce descriu drama barbatului incatusat de viata alaturi de tovarasa de drum. Astazi mi-a trimis unul nou numit “Helanca” ce descrie povestea unui barbat ce in tinerete era un motociclist inrait, purta numai tricouri negre, blugi crestati, cizme de motociclist si avea parul lung. Intervine ceasul rau cand se insoara cu cea care il place asa cum e. Decizia este luata dupa ce ea ii declara “Tu esti barbatul viselor mele. Esti atat de… macho, indraznet si… liber“.

Urmeaza 12 ani de numeroase concesii prin care femeia ii cere barbatului ei sa renunte la elementele lui definitorii, elementele seductiei intiale, batalii numeroase pierdute in “oceanul ei de lacrimi”, ce au drept rezultat trasformarea tanarului nostru intr-un un pampalau asuprit, care se simtea naspa si avea parul scurt.

Urmeaza momentul care confirma (a cata oara) faptul ca femeia nu stie niciodata ce vrea in viata. Pampalaul este parasit cu urmatoarele cuvinte: “Nu te mai iubesc, te-ai schimbat atat de mult. Nu mai esti omul pe care l-am cunoscut eu odata.

Acest email care nu aduce nicio perspectiva noua asupra relatiilor de durata femeie – barbat m-a facut sa iau telefonul si sa imi sun prietenul.

Discutia se abate destul de rapid de la fagasul initial si ajungem sa vorbim despre jurnal acspot. BD ma acuza ca am devenit un pesimist steril, care nici macar nu are argumente pentru starea lui de spirit, intrat in criza de subiecte. Ma previne ca in aceste conditii traficul (oricum modest) al jurnalui meu va tinde la 0.

Argumentul meu pentru schimbare este inregimentarea mea intr-o rutina teribila: munca pe vapor si reducerea universului meu la sfera familei.

- Exista speranta, lucrurile se pot corecta, mi-a spus BD. Trebuie doar sa iesi din casa, sa mergi pe strazile Bucurestiului si inspiratia te va lovi. In Romania se intampla mereu ceva menit sa te puna pe ganduri (negre).

Va trebui sa avem o sesiune bahica in care sa discutam despre cotidian. Voi inlocui atmosfera bahamiana cu cea damboviteana. Oare vor urma texte mai optimiste? Intuiesc ca vor fi doar mult mai amuzante (a se citi absurde).