Originea popularului cuvant englez “picnic” vine din frantuzescul “pique-nique”. El este mentionat pentru prima oara in 1692 in Origines de la Langue Française de Ménage. Acest cuvant descrie un grup de oameni care cineaza in restaurant si isi aduc vinul de acasa.
Cu timpul piqnic-nique capata noi valente, insemnand o masa in grup, la care fiecare contribuie cu cate ceva.
In 1748 apare pentru prima oara cuvantul englez “picnic” care semnifica masa in natura, asezonata cu joc de carti, alcool si convesatie.
Definitia cuvantului “picnic” in DEX suna in felul urmator: Masa (si petrecere) comuna (in aer liber), de obicei cu contribuția fiecarui participant.
Copil si adolescent fiind am avut cateva picnicuri impreuna cu familia la munte si in padurile din jurul Bucurestiului: Baneasa, Cernica, Pusnicul si Snagov.
In studentie am batut multe poteci de munte cu rucsacul; pe drumurile forestiere am inceput sa intalnesc tot mai des “iubitori de natura” care se dadeau jos din masina si scoteau gratarul pentru a a lua masa “la iarba verde”.
De la an la an, pe masura ce numarul masinilor a crescut, cei care afumau mici, cotlete si cefe de porc la marginea drumului s-au inmultit si ei. Aparuse noua specie de “grataragii” – cei care intelegeau sa lupte cu stresul facand abuz de colesterol, cu perspectiva la iarba verde.
E simplu sa fii grataragiu: dupa ce ti-ai luat masina, din orice supermarketurile iti poti pregati un arsenal redutabil de echipamente de parjolit carne de porc; carbunii ii gasesti gata ambalati in oricare benzinarie, iar colebilul este nelipsit din farmacii.
Astfel grataragii au devenit parte din cadrul nostru antropizat natural.
De cativa ani, in cartierele Bucurestiului aceasta specie de gurmanzi a evoluat si s-a adaptat mediului inconjurator caracterizat de betone, gunoaie, asfalt desfundat si blocuri gri.
Proveniti din marea familie a grataragii preocupati constant de optimizarea costurilor, anumite specimene au descoperit ca pot face gratare foarte aproape de casa: pe balcon, in parcarea din fata blocului sau pe terasa imobilului.
Asa a aparut o noua subspecie de grataragii: “grataragiul urban”.
Interactiunile cu alte specii de animale sunt numeroase si deloc placute; nu putine sunt cazurile in care ametite de tentatii, pisicile se arunca de la balcon in ultimul salt catre mititei. De asemenea, cainii cu ochii umezi, tintuind flamand carnea de pe gratare, se lasa impasibil calcati de masini in asteptatea unei dumicat bine afumat.
Schimbarea stilului de facut gratare a adus modificari si alimentatiei acestei subspecii. Astfel lipsa unei legaturi intrinseci cu automobilul a stimulat consumul de bere. Privirile admirativ-invidioase ale vecinilor mai putin temerari, ce privesc de la geam excesul de culinar si bahic, a incurajat un comportament tot mai semet si mai agresiv din partea grataragiilor urbani.
Observatiile din teren arata ca pe langa bere, limbajul extrem de colorat asezoneaza intotdeauna focul de carbuni al celor mai sus mentionati.
Latura conservatoare a grataragiilor urbani vaneaza eroic ultimele peluze din jurul blocurilor. Ma tem ca datorita extinderii accelerate a spatiilor de parcare iarba verde va dispare complet, fortand purtatorii de traditie fie sa adopte stilul citadin pur (gratare direct pe astfalt sau beton), fie sa migreze catre parcurile capitalei pentru a isi putea continua ritualul.
Ca pasionat de futurologie, vad foarte aproape ziua in care in metrou sau in tramvai se vor urca grupuri vesele, incarcate cu sticle de bere, gratare, carbuni si mici cu destinatia parcurile Herastrau, Titan, Moghioros, Tineretului, Carol, Cismigiu, Bazilescu, etc.
Apetitul grataragiilor va duce la lichidarea consumabilelor; lipsa acestora va facilita intoarcerea acasa a vajnicilor iubitori de gratare “traditionale”. Acestia, mai usori datorita lipsei sacoselor cu carte si sticle, vor putea nimeri mai usor usa mijloacele transport in comun.
Pentru cei care sunt interesati de studierea fenomenului, identificicarea locurilor de “gatit” este extrem de usoara: stive de gunoaie si cutii de bere, marcate riguros cu carbuni arsi. Aceste urme vor fi vizibile mult timp; din respect pentru stiinta nimeni nu va curata aceste resturi. Singurele amenintari reale de stergere a urmelor ritualului sunt vantul puternic si ploaia.
Pana cand aceste pronosticuri vor deveni realitate haideti sa revenim la prezent. Sa incheiem acest mic tratat al evolutiei picnicului in gratar urban cu cea mai importanta trasatura a acestei subspecii: tenacitatea.
Cand ii vedeti afumand carne sub geamul vostru, ati putea crede ca grataragii urbani sunt definiti de comoditate. Nimic mai fals. Nimic nu ii poate opri. Nici macar vremea rea.
Astazi, pe o lapovita deasa, la numai 5 grade Celsius, un grup de 4 barbati, adapostiti sub o umbrela mare pe care scria Ciuc (posibil furata de la o terasa din cartier) faceau un gratar pe peluza blocului de vis-à-vis. In asteptarea cefei de porc se incalzeau cu o bere rece.
Aceste dovezi irefutabile ale tenacitatii si conservarii traditiei cu orice pret ma indreptatesc sa afirm ca grataragiul urban este departe de as fi spus ultimul cuvant. Va evolua si se va perfectiona continuu , devenind un pol de influenta culturala si sociala in mediul in care isi desfasoara activitatea.
acspot
Un entuziast al evolutiei speciilor urbane
