Category: in miscare

El Bluff, Nicaragua

Dupa ce am sarit aproape o saptana pe valuri, capitanul a primit un telefon cu noi instructiuni: trebuie sa mergem in El Bluff, Nicaragua, un mic port de pescari situat in golful Bluefields. Acolo vom putea suda la babord o protectie de metal pentru momentele cand GS aprovizioneaza vapoarele seismice sau face schimbari de personal (GS este construita integral din aluminiu).

17

Pe masura ce ne apropriam de Golful Blufieldes, apa isi schimba culoarea si devenea tot mai tulbure, semn ca raul Escondido, principala cale de comunicatie dintre estul si vestul tarii (in Nicaragua nu exista drumuri care traverseaza tara) varsa in mare cantitati mari de sedimente.

Chiar inainte de a intra in port, un pilot local s-a urcat pe vapor pentru a ne indica intrarea in port; apa foarte putin adanca facea aceasta operatiune foarte periculoasa pentru ambarcatiunile cu pescaj peste 1,5 metrii.

2

Am urmat astfel o  adevarata sinusoida printre o flota ruginita de pescuit. Nu stiu sub ce pavilion sunt aceste “vase” in prezent, insa dupa nume la origine au fost americanesti.

Dupa  ce am legat vaporul de singurul doc disponibil in zona, am fost intrebati de 2 localnice afumate bine daca organizam vreo petrecere la bord. Le-am spus ca nu, iar ele au plecat foarte dezamagite.

(more…)

Lungul drum catre V1

In urma unui preaviz de 24 ore am plecat in data de 24 noiembrie catre Nicaragua. Evident, toate planurile anterioare, care presupusesera cozi pe la Ambasada Indiei pentru VISA, fusesera anulate printr-un simplu email tastat de manageri.

Am plecat ca de obicei cu avionul de 06:00 catre Frankfurt. Dupa 2,5 ore petrecute la nemti, am luat urmatorul avion catre Miami. Randul 52 intr-un Boing 747, adica mai la fund, catre toaletele din spate, acolo unde spatiul destinat pasagerilor a fost calculat pentru copiii pana in 10 ani, nidecum pentru adulti. Te simti cat esti de mare cand trebuie sa mananci alaturi de vecinul tau, iar coatele voastre se ciocnesc regulat. Hotarat lucru, Lufthansa doreste sa ramana una dintre cele mai incomode linii aeriene peste ocean.

Dupa 11 ore de supliciu m-am dat jos in Miami si m-am indreptat catre biroul de emimigrari. Acolo am reusit sa atrag simpatia domnisoarei de la ghiseu cand am raspuns la intrebarea:

- Cati bani lichizi in SUA?

Am raspuns cu:

- 10 USD.

- Poate ar trebui sa fac cinste cu un hamburger, mi-a raspuns domnisoara.

Asa cum fusesem invatat de acasa, nu m-am bazat pe promisiuni desarte ale unei americance in uniforma. Mi-am cumparat singur un sandwich si am continuat sa citesc “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri” scrisa de Neagu Djuvara.

(more…)

Freeport, Bahamas

Am ajuns in Bahamas. Nu cu plimbarea, ci cu munca. Nu la plaja, ci in santierul naval din Freeport.

La mai putin de 3 zile petrecute pe aceste meleaguri mult prea insorite pentru gustul meu, pot spune ca acest santier naval are si el parfumul lui, mult mai memorabil decat cocotierii ce umbresc plajele locale.

Mirosul omnipresent de sudura, zgomotul flexurilor ce taie continuu metalul, diversele limbi si accente pe care le aud la tot pasul in jurul meu, dar mai ales sirena care cheama oamenii la masa si la pauza de cafea, alcatuiesc un tablou viu unic pentru un profan ce nu a pasit pana atunci printre vapoare aflate in reparatie.

Printre diversele triburi ce populeaza docurile (sudorii cu casti de protectie verzi, instalatorii cu casti de protectie gri, pompierii cu salopete rosii, etc) un grup aparte iti atrage atentia de la bun inceput: schelarii si macaragii – castile de protectie galbene.

Majoritatea dintre ei sunt barbati la 35-45 de ani, inalti, voinici si bine legati. Au privirirea blanda, vorba domoala si palma grea de la munca deloc usoara; pielea le este batura de soare si vant. Se simte respectul pe care il impun printre mexicanii, filipinezii si localnicii ce alcatuiesc cea mai pestrita forta de munca intalnita de mine pana acum.

Ei bine, aceste casti galbene sunt romani de-ai mei, majoritatea din Galati, Sulina, Mangalia si Constanta. Au plecat de acasa , pentru ca alti conationali de ai lor, ce nu au avut rabdarea si puterea sa isi faca un rost prin munca cinstita, le-au furat rostul ce ei l-au avut pe santierele navale romanesti. Acum lucreaza pentru straini, pe bani putini, insa mult mai multi decat ar fi putut face daca ar fi ramas de-ai locului.

Vad in ei fenomenul mult mai larg al dezradacinarii nationale, al migratiei fortei de munca calificata si necalificata a tarii, lipsa sperantei ca acasa munca cinstita iti mai poate aduce un trai decent.

Fie painea cat de rea, tot mai buna e in afara, unde se plateste in Euro si USD! a fost adaptat un vechi proverb romanesc la actualul context socio-economic autohton.

Cand vad castile galbene in actiune si imi amintesc de cei ramasi acasa, lucrurile devin foarte clare: in Romania nu au mai ramas decat prestatorii de servicii (bancare, IT, vanzari si marketing, etc). Cateva accidente detinute de straini (OMV, Dacia, Sidex, etc) nu fac decat sa confirme regula mutilarii unei industrii nationale si generarea inca a unei generatii de sacrificiu fortate la pribegie.

Ceea ce nu se intreaba nimeni este pentru cine se presteaza aceste servicii in conditiile in care in tara nu se mai produce mai nimic?

Insa pentru conducatorii tarii acest lucru este benefic; ii bucura numarul celor care “au reusit” sa munceasca pentru straini.

Lovit de soare, am o explicatie si pentru aceasta bucurie: remuscarile celor care au facilitat donarea flotei si implicit disparitia santierelor navale romenesti pentru somerii creati ca pret colateral umflarii conturilor personale. Transhumanta celor care s-au nascut langa Marea Neagra inseamna ca nu se moare de foame.

Insa imediat ce imi trece insolatia imi dau seama ca remuscarile si profilul celor care ne conduc tara sunt lucruri incompatibile. Ramane doar o dilema: de unde atata bucurie?

La lasarea serii eu fug

seara

desen realizat de epimirand

La servici am invatat multe lucruri care nu folosesc nimanui in afara angajatorului. Am facut-o pentru bani.

Acasa, o notiune care incepe sa isi schimbe semnificatia pentru mine, am invatat sa ignor batranii si copiii care cersesc, la fel ca si abuzurile de orice fel ale “baietilor destepti”. Am facut-o pentru confortul meu psihic.

De ce nu as invata sa fiu indiferent la destinul tarii care m-a crescut? De ce nu m-as rupe fizic si emotional de locurile si oamenii cadva atat de dragi mie?

Vin vremuri grele. Vremuri in care generatia mea, asemenea generatiei parintilor nostrii, va trebui sa se sacrifice pentru generatia urmatoare. Sa ne rupem de la gura, sa umblam cu gauri in talpile pantofilor, sa uitam sa ne facem ochelari de vedere sau sa ne cumparam medicamente, totul pentru a reusi sa ne hranim copiii.

In acest amurg ce prevesteste o negura deasa si de durata eu imi fac bagajele. Calatoria pe care o voi incepe in curand este un lux pe care putini si-l permit. Destinatia mea este normalitatea, o notiune care si-a pierdut demult intelesul in Romania.

Am sentimmentul ca fug de pe o corabie care se scufunda. Sar in barca de salvare rusinat de slabiciunea mea, insa alternativa de a ramane pe loc inseamna pierderea oricarei sperante. Romania este acum infernul lui Dante.

Fug fara sa ma uit in urma. Voi invata multe. Voi invata sa ma rup de aceste locuri si de oamenii atat de dragi mie candva. O voi face pentru confortul meu psihic.