Category: inainte de culcare

La sfarsit de 2011

Am petrecut Craciunul in Antalia recuperand echipamentul. Revelion ma va prinde in Dubrovnic reconfigurand echipamentul pentru un nou proiect.

Acasa se mananca sarmale, piftie si porc; se bea tuica de productie proprie si se deschid cadouri. Acasa exista reuniuni de familie si de prieteni.

Pe vapor avem 30 de minute sa mancam o masa mai dichisita; baietii care lucreaza pe puntea din spate isi asteapta randul sa intre in atmosefera “festiva”.  Se deapana amintiri despre cum se petrece Craciunul si Revelelionul in mod traditional acasa.

Multi considera petrecerea sarbatorilor pe vapor un chin. Eu ma gandesc ca sunt norocos ca am un salariu bun si ca pot face aproape orice moft (nu fitza) familiei. Nici trecerea anilor nu ma mai face sa tresar. De mai multa vreme privesc in urma fara manie; muncesc mult,imbatranesc, insa am si satisfactii.

Un singur gand insa nu mai imi da pace de la o vreme. Cand si cum am reusit sa nu mai traiesc deloc pentru mine? Ma simt ca un vatman care nu poate avea nicio optiune in afara sinei de tramvai cand ia decizii. Nu exista stanga sau dreapta, numai inainte. Nici macar frana brusca nu poti sa pui de frica sa nu accidentezi calatorii.

Nu trecerea timpul ma framanta. Ma macina dorinta de a (re)incepe sa merg pe jos, sa cotesc, sa ma opresc sau sa alerg cand  vreau acest lucru. Promit sa ma intorc rapid la tramvaiul meu si sa imi continui  sa merg pe sine, fara ca interesele calatorilor sa fi lezate in vreun fel.

S-ar putea sa le placa lor sa isi vada vatmanul relaxat, zambitor si mereu mandru de meseria lui.

M-am barbierit

M-am barbierit. Pentru asta nu am folosit lama, ci masina de tuns data pe numarul 0.

De fiecare data cand o tin in mana imi amintesc cum acum 5 ani, atunci cand am cumparat-o, am fost dezamagit de ea. Motorul nu facea fata parului meu inca des. De cand am chelit insa sunt foarte multumit; motorul merge brici si o pot folosi si post de masina de barbierit.

Privind in oglida am vazut o figura mai tanara, oarecum familiara. De fiecare data cand o revad, figura asta ma intriga. In spatele ei bate o inima care de mult nu mai simte tinereste; ma simt ca un impostor care se preface inocent, insa de fapt este uns cu toate alifiile.

Primenirea mea la fata este justificata; plec peste o zi de pe vapor catre casa mea temporara, Olanda, via Paramaribo, Surinam.

Mi-am dorit mult sa ajung pe uscat. Acum insa, inainte de plecare, nu mai sunt atat de sigur. De pe mare sa plonjez intr-o alta mare de probleme?

Poate totusi este mai bine sa fiu mereu pe “mare”. Ma voi degrada mai repede si voi atinge un echilibru intre aspectul exterior si sentimentul interior. Ma voi putea elibera de impostura si nu voi mai tresari cand ma voi privi in oglida.

Jurnal de bord 5

Am ajuns acasa. Viata a capatat un caracter mai domol, iar amintirile bahamiene incep sa se extompeze.

Mai jos am sa transcriu digital cateva randuri mazgalite pe agenda inainte de a pleca din “paradis”.

Respir adanc. Nu ajuta. Sa numar in gand pana la 20? Nu am timp. Sa ma proiectez intr-un mediu placut si familiar? Nu pot. Nu mai am energie. Vesti bune de acasa? Nu prea am.

Pauza de masa ar ajuta daca in jurul meu nu s-ar vorbi obsedant despre munca, daca nu ar fi atat de multi baieti plini de opinii imprumutate de pe Facebook.

Singurul meu prieten fidel a fost si a ramas oboseala. Ca sa poti trece de rutina zilnica de aici trebuie sa fii suficient de obosit incat sa nu iti mai pese de ce se intampla. Suficient de muncit incat 15 minute de stat pe scaun sa para o vacanta in Bahamas.

Au mai ramas 2 schimburi si voi pleca acasa. Alte probleme, alti oameni plini de probleme.

Imi privesc viata si incep sa zambesc. De ce naiba am stat in munti atat de mult ca adolescent si stundent? Pe vremea aceia nu aveam nevoie de asta …

Freeport, Bahamas II

Bahamas 320

Cele mai mari realizari bahamaneze ale mele sunt urmatoarele:

· Am omorat aseara singura fiinta care ma astepta fidela pe perna cand veneam frant de la munca: o libarca uriasa si complexant de rapida, chiar si pentru tip motivat ca mine sa o extermine. Vanatoarea s-a incheiat cu succes abia dupa 1 saptamana de intalniri nedorite; acum perna mea este singura si trista;

· Mi-am taiat unghiile. Da, am gasit energia si sculele necesare acestei operatii. Nu de alta, insa devenisera dureroase;

· Slabesc incet, dar sigur. Stilul sportiv de munca, la peste 40 grade Celsius in conditii de umiditate ridicata, daca nu te omoara, te face mai puternic;

· Vorbesc romaneste zilnic cu romanii de pe santier – subiectul preferat AMR. Reprezinta circa 20% din totalul angajatilor, insa numarul lor este in scadere. Si in Bahamas, ca peste tot, politicul nu tine cont de eficienta, ci numai de numarul voturilor. Sunt preferati tot mai mult localnicii, permanent amatori de tigari “aromate” si de sieste in timpul serviciului.

Stiu, cu astfel de realizari nu ar trebui sa mai bloguiesc, ci sa trag naibi un pui de somn sa pot trage maine mai abitir de cabluri. Insa o concluzie trasa in seara aceasta impreuna cu vopsitor de pe malul Marii Neagre ma face sa risc un post scris haotic, la oboseala si frustare.

“Muncim (pentru straini) sa le face p … mare sa ne-o traga mai la vale”. Desigur ca in contextul santierului naval bahamanez, o astfel de concluzie pare mult prea redundanta.

Dar dupa aia am ramas singur printre echipajul norvegiano-americano-englezo-francezo-polonezo-canadiano-filipinezo-roman si m-a lovit un gand. Nu o fi la fel si acasa, in Romania? Nu muncim si acasa pentru straini? Macar in Bahamas nu exista ipocrizie!