Pot numara cu degetele de o singura mana discutiile pe care le-am avut cu norvegienii despre modul in care vad ei viata in general.
Astazi insa Arni, un membru al echipajului maritim al E (compania norvegiana care ne inchiriaza vapoarele) m-a abordat in sala de mese cu intrebarea “Cum e viata in seismica?”
I-am spus ca nu e rea, insa ca se poate si mai bine. Insa figura lui ironica m-a intrigat. L-am intrebat de ce este curios in legatura cu asta.
Mi-a spus ca avem prea multe reguli, proceduri de lucru si standarde. Ca sistemul nostru de organizare si munca impiedica individul sa mai gandeasca si ca il transforma intr-un simplu executant.
Apoi din ce in ce mai inversunat, m-a intrebat retoric cum vor creste copii nostrii in aceasta societate.
Atunci am inteles ce starnise aceste ganduri in capul lui Arni.
In urma cu numai 4 ore GQ, una din cele 3 nave de suport si aprovizionare, venise sa ne aduca combustibil. Nimic neobisnuit pana aici pentru norvegieni. Alimentarea din mers la o viteza de 4,5 noduri, in timp ce faci seismica WAZ in formatie de 4 vapoare, devenise o rutina pentru echipa noastra.
De data aceasta norvegienii, in numele protectiei muncii si al unificarii manierei de lucru a CV cu E, au trebuit inaintea manipularii paramelor sa tina o sedinta (tool box) in care sa se asigura ca fiecare stie ce are de facut. Dupa aceasta au trebuit sa semneze procesul verbal al sedintei.
Arni, care facea lucrul aceasta de 10 ani, impreuna cu aceiasi colegi, fara nicio sedinta introductiva, nu intelegea utilitatea acestei birocratii.
Atunci l-am luat deoparte pe Arni si i-am spus ca are dreptate. Compania nu vrea sa gandim, ci numai sa executam. Si nu vrea sa executam oricum, ci numai standardizat.
Si daca nu executam conform standardelor si procedurilor primim evaluari proaste, care ne vor pune intr-o lumina proasta profesional si “intelectual”. Si ca cele doua deprecieri vor atrage sine qua non handicapul social.
Dorinta aceasta, mai nou devenita obsesie, rezida in dimensiunea companiei; numeroasele sale straturile ca si raspandirea sa geografica impieca un control eficient al actiunilor indiviului. De incredere nu poate fi vorba. Si atunci apare necesitatea de a transforma oamenii in masini. (Nu i-am zis lui Arni ca asta gandea Taylor la inceputul secolului trecut).
Arni a inceput sa ma priveasca cu simpatie. Ne-am despartit zambind.
Nu ii spusesem ca incerc sa fiu un angajat perfect, ca incerc sa imi suprim gandurile si ca ma concentrez pe contul bancar si ca imi doresc sa fiu catalogat drept “capabil” in noua oranduire sociala multilateral standardizata.
