desen realizat de epimirand
Dupa parerea multora, cei ce fac literatura (dupa unii literatura de metrou, usor de citit in drumul catre servici) se inspira preponderent din experienta proprie de viata. Din cauza aceasta editurile din strainatate aduna numerosi autori care au publicat o singura carte, o experienta sau o poveste de viata definitorie pe care publicul a dorit sa o citeasca.
Scriitorului preocupat de publicul tinta cauta sa potenteze si sa dramatizeze lucrurile scrise, astfel incat sa le faca mai atragatoare pentru cititor. Din cauza aceasta nu poti avea incredere intr-un scriitor de profesie vis-à-vis de dimensiunea reala a unui sentiment sau a unei fapte descrise de el.
Eu nu sunt un scriitor, insa mi-ar place sa fiu. Pe de alta parte cred ca fi scriitor de profesie inseamna sa pierzi multe din ceea ce inseamna viata adevarata, viata “de cartier”, cu bunele si relele ei. Scriitorul “profesionist”, abil povestitor sau, dimpotriva, fin analist si / sau psiholog al lumii in care traieste, pierde mult din interactiunile cu cei si cele din jur, motivul fiind tocmai exilul in actul creator, concentrarea pe redactarea vietii, nu pe trairea ei.
O carte care atinge extrem de bine aceast conflict al experientei practice versus izolare in cunoastere teoretica este romanul “Narcis si Gura de Aur” scris de Herman Hesse, unul dintre scriitorii care m-a insotit in prima tinerete.
Daca parasim cultura occidentala si mergem in extremul orient, mai précis in Japonia, intalnim aceleasi dileme marturisite de Yukio Mishima la inceputul cartii “Calea samuraiului astazi” (On Hagakure). Autorul nu crede in “arta de dragul artei”. Arta trebuie sa fie amenintata din exterior pentru a fi puternica. Pentru arta literara viata este si mama si dusman, muza pentru autor, insa si sursa de abrutizare. In aceste conditii dualitatea om invatat – om de actiune devine un tel ambitios, greu de atins.
De ce scriu aceste lucruri aparent fara nicio legatura cu acspot? Pentru a justifica lipsa interventilor mele scrise in “jurnal”. Pentru ca, desi am o viata diferita de multi dintre cei pe care ii stiu, viata mea s-a banalizat pentru mine, nu mai imi ofera “senzatii tari”, lucruri care sa merite povestite si altora. Intamplarile incep sa se repete, ineditul a disparut.
Privind retrospectiv acspot, imi dau seama ca am fost fascinat la inceput de occident, de calatorii, de aspectele profesionale de care m-am lovit in trecut. Odata invatat cu drumurile si strainatea si, ulterior, revenit in Romania, spatiul carpato-danubiano-pontic si locuitorii sai au devenit o sursa perpetura de mirare si interogare. Insa si asta s-a stins cu timpul. Am invatat sa ii accept si pe ei ca pe ceva obisnuit.
Putine lucruri mai merita povestite pentru mine acum. Majoritatea oamenilor, locurilor si obiceiurilor din jurul meu sunt ceva ce am mai vazut. Jurnalul meu nu poate sa mai aduca mult inedit daca viata mea nu se va schimba.
Insa viata este imprevizibila. Fiecare calatorie pe vapor ma obliga la introspectie si la a privi viitorul cu atentie. Fiecare drum nou are farmecul lui.
Astfel cred ca merita sa va povestesc calatoria mea catre Panama via Amsterdam – Panama – Managua – Bluefields – Panama.
