Category: marturisiri

In afara timpului

Mi-a spus nevasta ca a pus cauciucurile de iarna la masina. “Deja?”, am intrebat surprins.

Stiam ca suntem in noiembrie si ca teoretic iarna a venit. Insa anul acesta, lucrand numai la tropice, conceptul de anotimp rece s-a dezbracat de semnificatie.

Ma simt ciudat sa fiu mereu in afara realitatii concrete, sa pot vizualiza universul celor de acasa doar prin prisma vestilor venite prin telefon si email.

Privarea asta voluntara de libertate, atunci cand nu faciliteza lungi perioade de introspectie, ma obliga la exercitii de imaginatie. Gandesc, deci exit. De aceia consider ca am viata personala si pe vapor. Atata doar ca daca la exterior apa este mereu linistita, asta nu inseamna ca inauntru meu nu este uneori furtuna.

Jurnal de bord 7

Nu am mai scris de ceva vreme. Subiecte ar fi fost cateva – vaporul a ajuns prin Cuba si am apucat sa ma plimb un pic pe strazile Havanei. De aici am plecat in Curacao unde m-am familiarizat rapid cu santierul naval local si pitoreasca lui cantina marinareasca. Curacao mi-a oferit de asemenea sansa sa invat lucruri noi despre rafinaria de petrol ISLA Curacao, implicit despre afacerile cu petrol derulate de Shell de-a lungul timpului in zona.

Criza de timp si setea de lectura m-au tinut insa departe de jurnal. Nu am apucat sa scriu nimic despre discutia avuta in holul hotelului din Havana cu C., reprezentantul guvernului cubanez, un fidel al lui Fidel Castro, pe marginea alegerilor dure pe care Cuba va trebui sa le faca in curand, atunci cand rezervele estimate de petrol se vor confirma. Despre cum anticipez ca emargoul impus de SUA Cubei va disparea miraculos, iar vechii dusmani vor dori sa ofere McDonalds si Coca-Cola contra petrol ieftin si despre posibilele oferte de corupere ale guvernului local in vederea obtinerii unor drepturi exclusive de exploatare / import a petrolului aflat vis-a-vis de Florida.

Nici macar nu m-am laudat cum l-am sedus pe C. si cum sper ca l-am determinat sa scrie un raport favorabil despre mine atunci cand i-am povestit experienta tarii mele, sedusa de maretul Occident si ramasa acum fara mijloace de productie si golita de resurse naturale, insa populata de numeroase hiper-marketuri care colecteaza putinii banii rulati local.

La un moment dat am scris in avion pe un caiet despre cel mai interesant punct al acestei discutii pentru mine, respectiv complexul de superioritate al interlocutorului meu fata de populatia de culoare locala, element nativ si integrat perfect in mozaicul uman cubanez. Descendent direct din spanioli, C. s-a grabit sa imi faca cunoscuta descendenta sa europeana; putinele idei exprimate pe marginea diferentei de viziune sociala si politica intre populatia de culoare cubaneza si descendentii spanioli locali m-au ajutat sa fac pasi inainte in a intelege originea discriminarii.  Acest fenomen nu este unul spontan, declansat de diferente culturale, sociale sau economice recente ci dimpotriva, are la baza traditii culturale adanci si se transmite generatie dupa generatie, fiind extrem de greu de eradicat. Nu am apucat sa public insa aceste randuri niciodata.

Nici despre zilele pitoresti petrecute in santierul naval Curacao n-am scris. De-a lungul unei saptamani lungi de activitati de meintenanta si aprovizionare in cel mai modest santier din punct de vedere tehnologic dintre cele vazute de mine pana acum, timp de 12 ore pe zi a trebuit sa alerg in sus si in jos pe scari. La sfarsitul zilei, seara pe racoare, gaseam o voluptate deosebita in a consuma bere in birtul marinaresc aflat la 5 minute de mers pe jos de vapor. Deloc pentru obraze subtiri, localul avea bere ieftina si rece si oferea un spectacol unic cu sobolani sprinteni ce veneau sa manance gunoaiele din spatele cantinei.

De pe vapor puteam sa vad zi si noapte flacarile de pe cosurile rafinariei de petrol ISLA Curacao. Povestea acestui colos industrial incepe odata cu descoperirea la inceputul secolului trecut a marelui bazin petrolifer Maracaibo din Venezuela. Nou infiintata pe atunci companie englezo-olandeza Royal Dutch Shell contruieste in Curacao, teritoriu olandez pe vremea aceia si dispunand de un excelent golf natural, rafinaria ce avea sa prelucreze si pana in ziua de astazi petrolul extras din Maracaibo.

Dupa o perioada de glorie, rafinaria incepe sa imbatraneasca. Shell se hotareste sa scape de ea vanzand-o in 2007 pe 1 gulden guvernului din Curacao cu conditia sa fie exonerat de orice responsabilitati legate de utilizarea pana in acel moment a rafinariei.

Astfel Curacao se trezeste in ograda cu un colos industrial pe care nu stie sa il foloseasca si cu niste costuri foarte ridicate de mediu. Reuseste sa iasa din aceasta situatie destul de albastra inchirind rafinaria Venezuelei, clientul sau istoric, de la care primeste anual 14 milioane USD pentru utilizarea rafinarie, insa fara nicio imbutatatire a situatia poluarii din zona.

De ce nu mai scriu atat de des? Pentru ca citesc si muncesc mai mult. Ce m-a facut sa scriu acum? Invidia simtita cand am aflat ca unul dintre norvegienii de pe punte, B., are carti publicate in SUA. Mi-a facut cadou, oferindu-mi de asemenea o dedicatie, una din cartile sale, o autobiografie extrem de interesanta despre alegerile facute in viata, destin, urcusuri si coborasuri, dar mai ales despre pasiunea de a scrie. Cartea sa, “The life I was born to live”, ma face sa sper ca intr-o zi voi fi suficient de bun sa public o carte. Sper ca acest jurnal sa fie exercitiul cizelarii tehnice a condeiului si colectia de subiecte interesante pentru viitoarea carte.

Maturitate profesionala obosita

 

le tue celule

desen realizat de Ioana Diaconu

Azi s-au facut 10 zile de cand nu am mai vazut lumina soarelui. Ba nu, mint. Am mai iesit de 2 ori pe puntea superioara, cate 10 minute. Erau programate niste exercitii de protectia muncii – om peste bord si incendiu. Imbracati in echipament complet de protectie a trebuit sa raspundem disciplinat la apel, iar echipele dedicate sa simuleze interventii eficiente functie de situatie. In felul asta am putut simti stropii de ploaie calda (nu era soare) ce imi cadeau fata.

Avem mult de munca si un client dificil care doreste nejustificat de multe copii ale datelor. Cumulat, colegul meu R. se teme sa se apropie de benzile magnetice. Acolo, daca faci vreo gresala, zbori din firma. Asa ca eu, mai nepasator, m-am ales cu aceasta sarcina in exclusivitate. Alerg de la monitoare la benzi si inapoi, timp de 12 ore pe zi, 7 zile din sapte.

De asta poate astazi am spus ca 18 impartit la 3 fac 9, dupa care am rectificat cu 5,6. Creierul meu a intrat in greva.

Mai am 2 saptamani. Altii in situatia mea si-ar dori o pauza. Eu insa nu. Imi place ca nu mai pot gandi. Nu mai simt timpul. Cad in pat, ca apoi sa ma trezesc la dus si apoi sa incep inca o zi.

Munca a inceput sa ma defineasca. Numai despre asta mai pot vorbi, numai asta mai pot intelege. Este poate trist ca la intrebarea legata de familia de acasa pusa de un coleg proaspat sosit la bord i-am raspuns ca avem un proiect destul aglomerat, iar activitatea ilegala de pescuit din zona ne face viata foarte grea.

Este poate trist ca acum sunt ceea ce uram acum 4 ani, insa acelasi lucru dovedeste ca m-am maturizat si m-am responsabilizat profesional. Nu mai am dorinte, ganduri sau initiative in afara de celor din sfera muncii.

Si sa ma mai si bucur din cauza asta!

despre acspot astazi

dialoguri.detaliu

desen realizat de epimirand

Dupa parerea multora, cei ce fac literatura (dupa unii literatura de metrou, usor de citit in drumul catre servici) se inspira preponderent din experienta proprie de viata. Din cauza aceasta editurile din strainatate aduna numerosi autori care au publicat o singura carte, o experienta sau o poveste de viata definitorie pe care publicul a dorit sa o citeasca.

Scriitorului preocupat de publicul tinta cauta sa potenteze si sa dramatizeze lucrurile scrise, astfel incat sa le faca mai atragatoare pentru cititor. Din cauza aceasta nu poti avea incredere intr-un scriitor de profesie vis-à-vis de dimensiunea reala a unui sentiment sau a unei fapte descrise de el.

Eu nu sunt un scriitor, insa mi-ar place sa fiu. Pe de alta parte cred ca fi scriitor de profesie inseamna sa pierzi multe din ceea ce inseamna viata adevarata, viata “de cartier”, cu bunele si relele ei. Scriitorul “profesionist”, abil povestitor sau, dimpotriva, fin analist si / sau psiholog al lumii in care traieste, pierde mult din interactiunile cu cei si cele din jur, motivul fiind tocmai exilul in actul creator, concentrarea pe redactarea vietii, nu pe trairea ei.

O carte care atinge extrem de bine aceast conflict al experientei practice versus izolare in cunoastere teoretica este romanul “Narcis si Gura de Aur” scris de Herman Hesse, unul dintre scriitorii care m-a insotit in prima tinerete.

Daca parasim cultura occidentala si mergem in extremul orient, mai précis in Japonia, intalnim aceleasi dileme marturisite de Yukio Mishima la inceputul cartii “Calea samuraiului astazi” (On Hagakure). Autorul nu crede in “arta de dragul artei”. Arta trebuie sa fie amenintata din exterior pentru a fi puternica. Pentru arta literara viata este si mama si dusman, muza pentru autor, insa si sursa de abrutizare. In aceste conditii dualitatea om invatat – om de actiune devine un tel ambitios, greu de atins.

De ce scriu aceste lucruri aparent fara nicio legatura cu acspot? Pentru a justifica lipsa interventilor mele scrise in “jurnal”. Pentru ca, desi am o viata diferita de multi dintre cei pe care ii stiu, viata mea s-a banalizat pentru mine, nu mai imi ofera “senzatii tari”, lucruri care sa merite povestite si altora. Intamplarile incep sa se repete, ineditul a disparut.

Privind retrospectiv acspot, imi dau seama ca am fost fascinat la inceput de occident, de calatorii, de aspectele profesionale de care m-am lovit in trecut. Odata invatat cu drumurile si strainatea si, ulterior, revenit in Romania, spatiul carpato-danubiano-pontic si locuitorii sai au devenit o sursa perpetura de mirare si interogare. Insa si asta s-a stins cu timpul. Am invatat sa ii accept si pe ei ca pe ceva obisnuit.

Putine lucruri mai merita povestite pentru mine acum. Majoritatea oamenilor, locurilor si obiceiurilor din jurul meu sunt ceva ce am mai vazut. Jurnalul meu nu poate sa mai aduca mult inedit daca viata mea nu se va schimba.

Insa viata este imprevizibila. Fiecare calatorie pe vapor ma obliga la introspectie si la a privi viitorul cu atentie. Fiecare drum nou are farmecul lui.

Astfel cred ca merita sa va povestesc calatoria mea catre Panama via Amsterdam – Panama – Managua – Bluefields – Panama.