“The risk is real. Take the next step, call now!” – asa te termina apoteotic reclama pe care am vazut-o de dimineata. Un tip cu aer si halat de medic instruia auditoriu despre posibila legatura dintre durerile de picioare si o circulatie periferica precara a sangelui. Si ca un pas firesc, chiar necesar, am aflat si efectele secundare ale circulatiei periferice defectuoase: un creier care nu este oxigenat optim si posibile afectiuni ale inimii.
Am putut face astfel legatura logica intre durerile de picioare si riscul unei vietii ce se poate curma prematur. Tot ce trebuie sa facem este sa sunam la un numar de telefon si vom primi toate sfaturile si medicamentele de care avem nevoie. Contra cost, evident!
Era o reclama americana, pentru americani. Adica pentru zona geografica ai carei locuitori se plang de sistemul medical de stat ca este precar, iar de cel privat ca este extrem de scump. Paradox sau necesitate? Intr-o societate care, pe o parte, sufera de numarul ridicat al ipohondrilor care pun o presiune uriasa pe sistemul medical subventuionat de stat, iar pe cealalta, obliga “tineri” de 70 de ani sa aiba cate 2 servicii ca sa isi poate plati medicamentele, sunt chemati specialisti de marketing si se inchiriaza pe bani grei prime-time TV pentru reclame menite sa te aduca in spital pentru banale dureri de picioare. Inclin ca cred ca aici este vorba doar de o necesitate de dezvoltare prin consum.
Cu ani in urma, intr-un efort protestatar creativ si inspirat, romanii scandau pe strazi “Cu televizorul ati prostit poporul!”. Si pe vremea aceia nu aveam atatea televiuni de “stiri”, atat de unite ca mesaj, ca acum! Insa am uitat sa inchidem televizorul si, vai, acum nu ne mai plangem. Am devenit capitalisti, ne-am obisnuiti sa fim mintiti si manipulati; vrem si noi falitii nostrii! Vrem sa intram in randul lumii, nu vrem sa ratam globalizarea!
Numai ca, asa cum detaliaza foarte inspirat domnul Bogdan Ghiu in ultima sa carte – Contracriza – aparuta recent la Editura Cartea Romaneasca, am trecut de Globalizare; acum suntem la Capitalizare, intram cu totii razand si danzand in marele sat capitalist global.
In fata acestor realitati incep sa pretuiesc mai mult limba romana si sa ma apropi, atat cat imi pemite ignoranta, de limba franceza. Ar fi fost buna si ceva rusa, insa nu am apucat sa ma uit destul la desene animate rusesti in copilarie (Nu zaietz, Nu pagadi). Noile mele afectiuni filologice devin o rezistenta in fata limbii capitaliste de circulatie internationala – engleza.
Incep sa caut oaze de valori si cultura preocupate si de altceva in afara de burse bancare si consum de dragul consumului. Imi plac oamenii care au indoieli, nu cei siguri pe ei. Imi plac oamenii care (isi) pun intrebari, nu cei care emit numai tautologii.
Am inceput aceasta vanatoare prin a inchide televizorul in urma cu cativa ani. Vad in jur ca sunt destui de felul celor pe care ii caut. Pentru cat timp insa? Cand aceasta atitudine ma va face sa ma simt insingurat? Cand va castiga televizorul si pe ultimul dintre noi?
