Category: recomandari

Comedie moderna

De cand cu Seindfeld, a auzit si Romania de Stand Up Comedy.

Stiam ca exista show-uri autohtone de acest gen. Nu am avut insa niciodata dorinta de a vedea astfel de “spectacole”. “Misto-uri” fac mereu cu prietenii cand ma intalnesc la bere.

Ei bine, joi seara, mi-am lasat copilul la mama soacra si, impreuna cu nevasta, am mers la carciuma Hard Rock Café. Am ajuns la 20:40. Cand sa intram ni s-a spus ca in seara aceasta, incepand cu 21:30, au un program de Stand Up Comedy si biletul costa 25 lei de persoana.

Am platit si am intrat. In carciuma am fost serviti de tineri amabili si plini de solicitudine care aproape te obligau sa le lasi 10% din consumatie pentru deranj.

Mancarea americaneasca nu este mult diferita de fast food-urile clasice. Doar sala si lumea dinauntru sunt superioare. De asemena, erau prezenti multi expati care au ocazia sa manance intr-un Hard Rock Café mai ieftin (insa nu cu mult) ca acasa.

Aproape terminasem consumatia cand reflectoarele lumineaza scena improvizata si isi face aparitia primul membru al trupei de Stand Up Comedy Jokers.

In fata scenei, infiltrati in publicul fidel, am banuit ca erau cativa baieti si fete a caror misiune era sa rada la comanda. Ei ajutau la spargerea ghetii la astfel de evenimente.

Insa Catalin, primul membru al trupei, nu a lasat ca atmosfera serii sa depinda numai cei care se amuza foarte usor. A inceput sa foloseasca un limbaj explicit, incompatibil cu varsta unor copiii care mancau alaturi de parinti in sala.

Aceasta forma de prezentare a unor glume rasuflate era probabil singura solutie de a capta atentia publicului.

Dupa 10 minute de “comedie” m-am edificat ca nu am pierdut mare lucru. Pacat ca aceasta lectie a fost destul de scumpa.

Am plecat catre casa unde comedia este inlocuita de Reality Show, de care poti rade zgomotos, pentru a nu plange in hohote.

Lipsa specificului

Am cumparat cartea lui Mircea Cartarescu “Baroane!” din mai multe motive:

- Auzisem de autor si ii citisem niste texte legate de Romania. Insa pana atunci nu imi cazuse in mana nicio carte de-a lui;

- Mi-a placut titlul cartii;

- M-a convins descrierea facuta de autor: “Am adunat in paginile urmatoare o parte dintre editorialele pe care le-am publicat in 2004 si 2005 in Jurnalul National”.

Ei bine, cartea este exact ce se anunta a fi, o analiza subiectiva a Romaniei anilor 2004-2005 facuta de un “poet transformat in gazetar de ocazie”, asa cum nu o data se descrie Mircea Cartarescu in editorialele sale din JN.

In spatele textelor se simte o persoana care vede enorm si simte montruos fiinta nationala si evenimentele din jur.

Asa cum ma prevenise IA, medicul nostru de pe vapor plecat din Suceava, Cartarescu reuseste sa intre in rezonanta si sa amplifice numai lucrurile negative din jurul sau.

Exista insa in aceasta carte si cateva editoriale in care gazetarul de ocazie face pace cu ai lui. Textul despre care vreau sa scriu se numeste “Sentimentul romanesc al isteriei” si a fost publicat in paginile Jurnalului National la data de 6 iunie 2005.

MC marturiseste ca:

“Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva <<la mijloc de rau si bun>>, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea nici foarte-foarte.”

Intriga articolului este simpla si ulterior foarte bine dezvoltata:

“Cu toate acestea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta <<romanismului>> in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie.”

MC se refera aici la conditionarea noastra de a fi mitocani agresivi. Primim badaranie de cand iesim pe usa si, ca sa ne intoarcem acasa teferi fizic si psihic, suntem si noi badarani ca forma de adaptare si supravietuire la lumea din jur.

Stiu bine despre ce vorbeste autorul. Sunt nascut si crescut in Bucuresti, in spatele blocurilor gri. Nu pot sa neg aceasta stare de fapt evidenta.

O stiu si mai bine cei veniti aici din provincie. Pentru ei capitala devine un infern.

Prima corectie a ipotezei lui MC este evidenta: Romania nu inseamna numai Bucuresti; peste 75% din populatia tarii traieste in afara acestui oras. Imi place sa cred ca bunul simt si respectul semenilor, daca au fost alungate de beton si asfalt, sa se fi pastrat macar la sat.

Urmatoarea corectie – inexistenta specificului national – o voi dezvolta pe baza celor 4 ani de plimbare prin lume. Ei m-au ajutat sa vad badarania altora; nici la acest capitol nu suntem mai breji ca altii.

M-am lovit (la propriu) de comportamentul turcilor cand “stau” la coada. Se bulucesc, folosindu-si cu indemanare coatele. Nu conteaza daca in fata lor sunt numai 2 persoane sau daca dupa ce au ajuns la ghiseu nu mai au nimic de facut. Posibilitatea de a nu fi primul ii face sa ignore logica sau politetea.

Explicatiile acestui fapt sunt simple. Majoritatea turcilor provin din familii numeroase si sarace. Acolo supravietuiesc numai cei puternici, cei care stiu sa dea din coate. Trecerea timpului nu face sa dispara aceste obiceiuri.

Cand zbor prin Turcia imi folosesc cu prisosinta tehnicele invatate la fotbalul din curtea scolii: umar la umar si coate discrete in coastele adversarului. Numai asa reusesc sa prind conexiunile la timp.

Pe KW, vaporul cu echipaj 100% american, toti au fost extrem de prietenosi. Pana in ultimul moment cand s-a facut schimbarea de personal. Din prima persoana la coada pentru barcile rapide am ajuns ultima.

Nu m-am ambalat. Stiam ca elicopterul nu pleaca fara ca toti sa fim in el. Insa am vazut cum inca un mit al disciplinei a cazut sub dorinta de ajunge mai repede acasa.

Ultima demitificare a umanitatii din afara o traiesc zilele acestea pe VV, un loc care aduna in acelasi corp metalic plutitor peste 15 nationalitati.

Asa cum am mai scris, vin zile grele. Disponibilizari masive in firma. Toti suntem cu credite de platit, iar perspectiva pierderii singurei surse de venit nu este ceva menit sa ne relaxeze.

A inceput discret o promovare individuala, care merge uneori pana la sabotarea mai mult sau mai putin fatisa a colegilor concurenti.

Informatiile despre potentiali angajatori pe timp de criza nu se divulga nimanui. Fiecare isi construieste planul de rezerva fara a-l face public celor care ar putea devein concurenta.

Domnule Cartarescu, am savurat editorialul dumneavoastra, ca si intreaga carte (mai putin textele “Nu avem primarite. Pacat!” si “O vina istorica” cu care nu sunt de acord).

Insa am simtit nevoia sa va corectez spunandu-va ca lipsa umanitatii si mitocania nu ne sunt specifice.

Ca sa inchei aceste randuri misterios adaptez o intrebare clasica situatiei din Bucuresti:

Ce a fost mai intai? Stresul sau isteria?