Category: vv

Jurnal de bord 5

Am ajuns acasa. Viata a capatat un caracter mai domol, iar amintirile bahamiene incep sa se extompeze.

Mai jos am sa transcriu digital cateva randuri mazgalite pe agenda inainte de a pleca din “paradis”.

Respir adanc. Nu ajuta. Sa numar in gand pana la 20? Nu am timp. Sa ma proiectez intr-un mediu placut si familiar? Nu pot. Nu mai am energie. Vesti bune de acasa? Nu prea am.

Pauza de masa ar ajuta daca in jurul meu nu s-ar vorbi obsedant despre munca, daca nu ar fi atat de multi baieti plini de opinii imprumutate de pe Facebook.

Singurul meu prieten fidel a fost si a ramas oboseala. Ca sa poti trece de rutina zilnica de aici trebuie sa fii suficient de obosit incat sa nu iti mai pese de ce se intampla. Suficient de muncit incat 15 minute de stat pe scaun sa para o vacanta in Bahamas.

Au mai ramas 2 schimburi si voi pleca acasa. Alte probleme, alti oameni plini de probleme.

Imi privesc viata si incep sa zambesc. De ce naiba am stat in munti atat de mult ca adolescent si stundent? Pe vremea aceia nu aveam nevoie de asta …

Freeport, Bahamas II

Bahamas 320

Cele mai mari realizari bahamaneze ale mele sunt urmatoarele:

· Am omorat aseara singura fiinta care ma astepta fidela pe perna cand veneam frant de la munca: o libarca uriasa si complexant de rapida, chiar si pentru tip motivat ca mine sa o extermine. Vanatoarea s-a incheiat cu succes abia dupa 1 saptamana de intalniri nedorite; acum perna mea este singura si trista;

· Mi-am taiat unghiile. Da, am gasit energia si sculele necesare acestei operatii. Nu de alta, insa devenisera dureroase;

· Slabesc incet, dar sigur. Stilul sportiv de munca, la peste 40 grade Celsius in conditii de umiditate ridicata, daca nu te omoara, te face mai puternic;

· Vorbesc romaneste zilnic cu romanii de pe santier – subiectul preferat AMR. Reprezinta circa 20% din totalul angajatilor, insa numarul lor este in scadere. Si in Bahamas, ca peste tot, politicul nu tine cont de eficienta, ci numai de numarul voturilor. Sunt preferati tot mai mult localnicii, permanent amatori de tigari “aromate” si de sieste in timpul serviciului.

Stiu, cu astfel de realizari nu ar trebui sa mai bloguiesc, ci sa trag naibi un pui de somn sa pot trage maine mai abitir de cabluri. Insa o concluzie trasa in seara aceasta impreuna cu vopsitor de pe malul Marii Neagre ma face sa risc un post scris haotic, la oboseala si frustare.

Muncim (pentru straini) sa le face p … mare sa ne-o traga mai la vale”. Desigur ca in contextul santierului naval bahamanez, o astfel de concluzie pare mult prea redundanta.

Dar dupa aia am ramas singur printre echipajul norvegiano-americano-englezo-francezo-polonezo-canadiano-filipinezo-roman si m-a lovit un gand. Nu o fi la fel si acasa, in Romania? Nu muncim si acasa pentru straini? Macar in Bahamas nu exista ipocrizie!

Freeport, Bahamas

Am ajuns in Bahamas. Nu cu plimbarea, ci cu munca. Nu la plaja, ci in santierul naval din Freeport.

La mai putin de 3 zile petrecute pe aceste meleaguri mult prea insorite pentru gustul meu, pot spune ca acest santier naval are si el parfumul lui, mult mai memorabil decat cocotierii ce umbresc plajele locale.

Mirosul omnipresent de sudura, zgomotul flexurilor ce taie continuu metalul, diversele limbi si accente pe care le aud la tot pasul in jurul meu, dar mai ales sirena care cheama oamenii la masa si la pauza de cafea, alcatuiesc un tablou viu unic pentru un profan ce nu a pasit pana atunci printre vapoare aflate in reparatie.

Printre diversele triburi ce populeaza docurile (sudorii cu casti de protectie verzi, instalatorii cu casti de protectie gri, pompierii cu salopete rosii, etc) un grup aparte iti atrage atentia de la bun inceput: schelarii si macaragii – castile de protectie galbene.

Majoritatea dintre ei sunt barbati la 35-45 de ani, inalti, voinici si bine legati. Au privirirea blanda, vorba domoala si palma grea de la munca deloc usoara; pielea le este batura de soare si vant. Se simte respectul pe care il impun printre mexicanii, filipinezii si localnicii ce alcatuiesc cea mai pestrita forta de munca intalnita de mine pana acum.

Ei bine, aceste casti galbene sunt romani de-ai mei, majoritatea din Galati, Sulina, Mangalia si Constanta. Au plecat de acasa , pentru ca alti conationali de ai lor, ce nu au avut rabdarea si puterea sa isi faca un rost prin munca cinstita, le-au furat rostul ce ei l-au avut pe santierele navale romanesti. Acum lucreaza pentru straini, pe bani putini, insa mult mai multi decat ar fi putut face daca ar fi ramas de-ai locului.

Vad in ei fenomenul mult mai larg al dezradacinarii nationale, al migratiei fortei de munca calificata si necalificata a tarii, lipsa sperantei ca acasa munca cinstita iti mai poate aduce un trai decent.

Fie painea cat de rea, tot mai buna e in afara, unde se plateste in Euro si USD! a fost adaptat un vechi proverb romanesc la actualul context socio-economic autohton.

Cand vad castile galbene in actiune si imi amintesc de cei ramasi acasa, lucrurile devin foarte clare: in Romania nu au mai ramas decat prestatorii de servicii (bancare, IT, vanzari si marketing, etc). Cateva accidente detinute de straini (OMV, Dacia, Sidex, etc) nu fac decat sa confirme regula mutilarii unei industrii nationale si generarea inca a unei generatii de sacrificiu fortate la pribegie.

Ceea ce nu se intreaba nimeni este pentru cine se presteaza aceste servicii in conditiile in care in tara nu se mai produce mai nimic?

Insa pentru conducatorii tarii acest lucru este benefic; ii bucura numarul celor care “au reusit” sa munceasca pentru straini.

Lovit de soare, am o explicatie si pentru aceasta bucurie: remuscarile celor care au facilitat donarea flotei si implicit disparitia santierelor navale romenesti pentru somerii creati ca pret colateral umflarii conturilor personale. Transhumanta celor care s-au nascut langa Marea Neagra inseamna ca nu se moare de foame.

Insa imediat ce imi trece insolatia imi dau seama ca remuscarile si profilul celor care ne conduc tara sunt lucruri incompatibile. Ramane doar o dilema: de unde atata bucurie?

Somn si WWW

Navigatia pe WWW atunci cand esti pe mare nu este usoara. Cand antenele noastre se sincronizeaza cu satelitul, prioritate au datele seismice si corespondenta de serviciu.

Uneori, din cauza schimbarii cursului vaporului, trecem prin zone de umbra satelitara, ceea ce face ca semnalul sa dispara pentru scurt timp. Alteori valurile sunt atat de mari incat sistemele de compensare a miscarii antenelor sunt depasite de situatie; sincronizarea devine intermitenta, tinzand la zero.

Accesul la WWW in scopuri personale, asa cum este statutat in procedurile de lucru ale companiei, este un privilegiu acordat angajatilor si trebuie tratat ca atare. Bucura-te de ceea ce primesti atunci cand primesti.

Asta si fac: apreciez faptul ca pot comunica cu lumea larga. Insa eu mai fac ceva: apreciez si momentele cand comunicarea devine imposibila.

Un amic al meu imi spunea ca numai cei care au lucrat in zgomot stiu sa aprecieze linistea. Pentru mine afirmatia lui are caracter de metafora. Rupt temporar de “realitate”, incep sa pretuiesc momentele in care sunt protejat de riscuri implicite ale comunicarii cu lumea larga: vestile proaste.

Ca orice organism care evolueaza, am dezvoltat mecanisme de aparare impotriva factorilor de stres din jurul meu. Seara, insetat de intuneric si liniste, trag perdelele patului meu, omor lumina artificiala care ma insoteste mai mult de 12 ore pe “zi”, sting cu dopuri indesate adanc in urechi zgomotul ce razbate din sala motoarelor si ignor la orizontala vibratiile carcasei de metal.

Din pacate toate aceste actiuni reusesc doar sa reduca stimuli vizuali si auditivi din jurul meu. Lumina semnelor de evacuare fluorescente de pe pereti si frecventele joase ale zgomotului motoarelor incearca sa ma scoata din starea de bezna absoluta pe care imi doresc sa ma adancesc.

Atunci cand iesim din umbra satelitara, progresul tehnologic face ca realitatea sa ma gaseasca fara ca eu sa misc un deget in acest sens.

Experienta m-a invatat ca daca nu pot opri fluxul informational si excitatia luminoasa si sonora din jur, macar pot dezvolta filtre de acces si ignora ceea ce imi displace.

Numai cu aceasta atitudine imi voi putea gasi singurul prieten pe care il am la bord: somnul.