Acest training de trei ore a avut categoric o abordare inedita pentru mine: o sceneta sustinuta de actori profesionisti, sparta in 5 parti, in fiecare pauza grupurile de participanti constituite aleator trebuind sa discute temele propuse de moderator si sa isi expuna concluziile in public.

Povestea scenetei a fost simpla: un tip nou la locul de munca este accidentat mortal, iar colegul si prietenul sau trebuie sa ii colecteze lucrurile si sa i le duca acasa, la nevasta si copil.

Jocul actoricesc a produs impresii diferite auditoriului: baietii din birou isi strergeau discret inceputurile de lacrimi de la coltul ochilor, in timp ce baietii de pe teren au fost revoltati de maniera in care era prezentata informatia (voi detalia mai tarziu ce inseamna asta).

Si discutiile au pus in evidenta abordari diferite asupra protectiei muncii: in timp ce managerii din birou discutau statistic ce se poate intampla si cautau noi surse potentiale de risc ce trebuiau combatute cu implementarea unor legi generale aplicabile intregii industrii, baietii de pe teren stiau ca nu poti prevedea totul, ca legile aplicate nepersonalizat fiecarui site in parte nu sunt eficiente si se concentrau pe practici si atitudini generale de securitate. In timp ce primii incercau sa elimine liberul arbitru cu legi ticluite statistic, ceilati doreau sa isi antreneze ochii si comportamentul pentru a putea reactiona atunci cand era cazul.

Din maniera in care a fost gandit training-ul (material impresionabil si extrem de redundant), este evident ca s-a plecat de la premiza ca cei care lucreaza pe teren sunt incapabili sa proceseze informatie abstracta si trebuie sa li se explice vizual totul (vezi deja clasicul mod de explicare a documentarelor de pe Discovery).

Niciunul dintre manageri nu a vazut lipsa de legitimitate a celor care ne “predau” lectii de protectia muncii: daca ai vizitat un vapor de 2 ori nu inseamna ca intelegi cum functioneaza protectia muncii acolo sau toate riscurile site-ului.

De asemenea noi stim ca NU contam. Un exemplu rapid este povestea uneia dintre cele mai mari companii de petrol care a trebuit sa evacueze de urgenta in scopuri medicale pe unul dintre contractori. In drumul spre spital cu unul din vapoarele de suport devine evident ca victima nu va supravietui pana la tarm. In birou se face un calcul matematic conform caruia costul asigurarii de deces la locul de munca + cel al publicitatii negative este superior penalitatilor contractuale presupuse de desfacerea unilaterala a contractului. Conseciinta acestui exercitiu de aritmetica este desfacerea imediata a contractualui, cu intrarea viitorului mort in responsabilitatea exclusiva a companiei de servicii petroliere care fusese contractata de fostii parteneri de afaceri. Aceasta preocupare ca noi sa ne intoarcem sanatosi acasa are in spate ratiuni strict financiare.

Training-ului i s-a dublat durata si probabil triplat artificial costul datorita implementarii scenetei. Insa satisfactia de a antrena mental maimutele de pe teren este nepretuita.

Daca lucrurile vor continua sa se miste in aceiasi directie in industria de petrol si gaze, in marile companii de profil va deveni obligatorie purtarea unei micro-camere de filmat si actionarea numai la comanda primita prin radio din birou (vezi soldatul viitorului redus exclusiv la functii motrice). Nu imi este totusi clar ce va face operatorul de oameni din birou cand cel pe care il comanda va intalni situatii care nu sunt descrise in manual.

Sunt multi, raspanditi peste tot. Fiecare a avut motivele cand a ales sau a trebuit sa plece. Unii revin acasa. Inadaptarea, insuccesul in deplasare sau potentialul succes mai mare de acasa, oboseala sau vremea pensionarii sau pur si simplu nostalgia dupa paradisul pierdut de acasa ii atrag precum flacara lumanarii atrage fluturii. Locul nostru, saracul …

Altii aleg sa ramana. Auto-exilati profesional si financiar, fara perspective in tara de origine, nu au alta alternativa decat sa imprumute identitatea altor locuri si oameni. O minoritate printre romanii de afara o constituie inapdaptatii social sau politic, cei pentru care societatea romaneasca are mai multe lucruri rele decat bune. Experienta discriminarii sociale sau sexuale, precum si sentimentul unei insecuritati sociale generate de spaga necesara pentru profesor, politist, preot, doctor, judecator, procuror, ziarist, instalator, electrician, etc devine si mai mai atroce dupa initierea in alte sisteme de valori unde discriminarea este cel putin cosmetizata iar munca individului este renumerata si motivata exclusiv de salariu. 

In cei aproape sapte ani de cand lucrez pe vapoare si cobor din cand in cand pe tarmuri mai mult sau mai putin indepartate i-am cunoscut pe cativa dintre ei si le-am ascultat povestile. Ei au intrat si au ramas in sufletul meu, un alt roman pribeag, care insa are norocul sa traiasca in ambele lumi, afara si acasa.

De dragul lor si a acestor ani care m-au ajutat sa ma inteleg si sa imi cunosc familia din care ma trag mai bine am sa le scriu povestea, asa cum mi-au spus-o si asa cum am inteles-o. Inchei acest preambul cu o precizare importanta: povestea oricarui emigrant nu poate fi decat despre greutati acasa, curajul de a pleca, greutati intampinate acolo unde a ajuns si ulterior un succes mai mic sau mai mare pe taramul fagaduintei, oricare ar fi el. Marea lor majoritate poarta in suflet dorul de casa. Asa cum mi-a spus cineva (il voi mentiona in aceasta colectie de povestiri adevarate) ceea ce ai in Romania nu poti avea afara si invers.

Am traversat tunelul de tren de sub Canalul Manecii cu piciorul
In luna aprilie a anului 2006 il cunosc pe F. un roman la vreo 30 de ani care traia in Norvegia de mai bine de 10 ani. Ca sa ajunga aici, trecuse printr-un azil de refugiati politic din Germania. Cand lucrurile acolo nu au mai fost la fel de roze pentru romanii care cereau azil politic, a plecat cu autostopul prin Europa cu 20 de Euro in buzunar. In drum spre Marea Britanie a ajuns la Canalul Manecii. Neavand bani pentru a-si permite o calatorie conventionala, a traversat tunelul de tren ce trece pe sub canal cu piciorul.

A ajuns in Norvegia si a gasit de munca. Mai mult, s-a insurat cu o vikinga. Dupa ce a platit cativa ani ratele casei, si-a pierdut slujba. Doamna i-a intentat divort. A ajuns in strada fara nimic. De acasa please aproape ca adolescent din cauza lipsei de perspective si a mirajului Occidentului. 2006 il gasea ca student boboc in IT, cu o bibleoteca de carti de specialitate in expansiune. Spera ca diploma sa il ajute sa isi gaseasca un servici mai bun mai repede.

Ne-am intalnit la bere de cateva ori. Nu odata s-a oprit sa ii salute pe romanii care cantau la acordeon pe Aker Brygge. Mi-a spus zambind ca in zilele bune castigau pana la 500 Euro pe zi.

Ce am avut in Romania nu mai am in America si invers
In iulie 2006, la bordul lui W.N. undeva in mijlocul Golfului Mexic, l-am cunoscut pe C., un geofizician roman stabilit in Houston cu mai bine de 20 de ani in urma. Emigrase peste ocean in primii ani dupa schimbarea de regim politic, cand angajatorul sau Prospectiuni S.A. se ocupa mai mult cu restructurarile decat cu productia. Cand l-am intalnit era unul din profesionistii de baza ai unei mari firme de geofizica specializata pe gravimetrie in domeniu marin.

Nu mi-a dat multe detalii legate de viata sa inainte de a emigra. Am intuit ca l-a marcat negativ perioada de confuzie si dezintegrare din anii ’90, in special perioada ’95, cand salariile se plateau facultativ. Peste ocean devenise o persoana implinita material, insa cu numeroase nostalgii legate de casa. El este cel care mi-a explicat americaneste ca in SUA are ceea ce nu ar fi putut in Romania – o viata decenta – insa a pierdut ce avusese in Romania: prieteni, familie, viata mai tihnita. Fostii colegi de serviciu il contactasera spunandu-i ca Prospectiuni creste dupa ce a fost preluata de Tender care a adus expati la conducere. Mi-a spus ca nu crede in minuni si ca buna sau rea, viata lui este acum in Houston.

Am Green Card si familie in America
Povestea generatiei celor care m-au invatat sa ma catar la prospatul defunct panou de escalada de la Ecran Club, vechea garda a Alpin Club Carpatic, este una colectiva si diluata pe parcursul anilor 2003-2008. Tinerii alpinisti ai anilor ‘90, obisnuiti sa doarma pe unde apucau si sa manance resturi, totul numai pentru a se putea antrena intr-un ritm infernal si apoi sa intre in concursuri, au devenit in anii 2000 oameni care trebuiau sa inceapa o familie. Atunci, ca si acum, din sport sau din alpinism utilitar nu era usor sa iti permiti asta. Unul cate unul, au parasit tara si au ajuns peste ocean. Unii muncesc pe la sali de escalada, insa majoritatea presteaza munci dificile la intaltime, acolo unde numai corzile lupta impotriva gravitatiei. Toti inca se mai antreneaza cand programul de munca sau familia le permite acest lucru. Au ramas uniti (macar pe facebook) si din cand in cand mai comentez si eu la pozele in care apar alaturi de copiii lor.

Am o meserie platita simbolic in Romania
Din generatia absolventilor de Geofizica a Universitatii din Bucuresti a anului 2003, grup din care fac si eu parte, circa 80% dintre membrii sunt plecati de asemenea. Nu am sa insist prea mult asupra motivelor. Am sa spun doar ca in anul 2003, pentru a lucra la unul dintre institutele de cercetare de profil din Bucuresti, mi s-a oferit echivalentul a 100 USD pe luna.

M-am casatorit in Norvegia
La sfarsitul anului 2007, in avionul care ma ducea acasa, am cunoscut o romanca stabilita de mai multa vreme in Norvegia. Se “casatorise” acolo si avea 2 copii. Imi spunea ca era norocoasa pentru ca sotul ei este un barbat cumsecade, cu care se intelegea bine. Nu toate fetele “erau norocoase ca ea”. Venise in tara pentru cateva zile sa isi vada mama. Cariera de nevasta si mama in Norvegia era una mai de succes decat cea de nevasta si mama in Romania.

Suntem ospatar si camerista in Spania
In noiembrie 2008 am ajuns pentru cateva zile la Marid cu familia pentru un curs de formare profesionala. Am ales un hostel mai ieftin langa aeroport, aproape de locul unde se tinea cursul. Camerista care avea grija de noi era tot romanca. Nu am stat de vorba mult, eram mereu pe fuga, insa am simtit ca i-a facut placere sa ne cunoasca.

Intr-una din seri am luat cina la un restaurant din apropriere. Chelnerul era de asemenea roman. Ne-a facut cinste la toti un o cafea indoita bine cu rom si ne-a povestit cum amici lui romani care lucrau in Spania in constructii incepeau sa simta adierea crizei (acum rata somajului in Spania este de 25%). Se considera norocos pentru ca ospatarii (inca) aveau cautare. Nu stiu mai multe detalii ale povestii acestor 2 romani, insa banuiesc au plecat la munca in Spania din cauza lipsei unei alternative mai bune.

Muncesc vara in America
In vara lui 2010 intr-unul din zborurile lungi peste Atlantic am stat alaturi de o tarara studenta din Iasi. Tocmai se apucase de a doua facultate pentru a putea beneficia in continuare de programul “Joburi pentru studenti in America”, respectiv munca platita studenteste pe perioada verii in domeniul hotelier pe taramul fagaduintei. Mi-a spus ca in avion mai erau inca 30 de ieseni care debutau in acest program. Ea era o veterana, era al patrulea an in care beneficia de aceasta “ocazie”. Spera ca dupa cele 2 luni oficiale ale contractului sa isi mai gaseasca inca vreo doua-trei luni ceva de munca pentru a se intoarce cu mai multi bani acasa. Am inteles ca pe perioada verii putea strange pana la 5000 USD.

Cand Mangalia s-a inchis am ajuns pe alt santier naval – Bahamas
In luna august a anului 2010 am ajuns pe santierul naval Freeport din Bahamas. Printre santierele ieftine alese de angajatorul meu pentru intretinerea si acreditarea periodica a flotei sale, Grand Bahamas Shipyard era unul decent si aglomerat. Mergand pe docuri am auzit peste tot in jurul meu vorbindu-se romaneste. Circa 30% din angajatii santierului erau romani din Constanta, Mangalia, Galati si zonele adiacente. Sudori, vopsitori, schelari, instalatori sau ingineri, fusesera izgoniti de acasa de inchiderea santierelor navale de acasa. Mai nou exista alternativa intoarcerii in Mangalia sau Galati unde investitorii straini au preluat santierele. Salariul oferit este insa de maximum 1500 lei pe luna. In aceste conditii barbatii crescuti langa Marea Neagra prefera sa munceasca 6 zile pe saptamana, 10-12 ore / zi, pentru 6 USD / ora in Bahamas. Agentia de recrutare care i-a trimis acolo primeste pe cap de roman calificat 18 USD / ora. Contractul este de 9 luni departe de casa si de familie. Daca au norocul sa isi prelungeasca contractual, vacanta de acasa este de numai 3 luni. Insa ce poti face cand ala micu’ a inceput scoala si cand nevasta are nevoie de masina de spalat automata? (Mai multe impresii la cald aici).

Am tinut legatura cu D., unul din romanii din Bahamas, pe messenger. De fiecare data cand mai vorbim ma roaga sa nu imi uit tara. Imi spune ca trebuie sa ma intorc intr-o zi si sa incerc sa “indrept lucrurile”.

Ma descurc in Canada si investesc in Romania
In vara lui 2011, in avionul care ma ducea acasa am cunoscut un fost sudor roman, actualmente pesionar activ, stabilit de mai bine de 35 de ani in Canada. A fugit din Romania pe vremea lui Ceausescu ca sa gaseasca libertate. In acest labirint al cautarii a ajuns in tara artarului. Si-a facut meseria pe bani putini. Salariu ii crestea numai atunci cand prezenta angajatorului hartia de demisie. Imediat patronii erau dispusi sa ii ajusteze pozitiv renumeratia.

De cativa ani devenise administratorul tehnic al complexului de apartamente in care locuia. Printre numerosii imigranti pe care ii avea ca vecini se numarau si multi romani. Venea regulat in tara unde alaturi de niste rude incerca sa inchege o mica ferma. Planuia sa se retraga acolo dupa inca niste ani de adunat “bani de investitii”. “Ma descurc” a concluzionat.

Mi s-a plans ca toata viata s-a lovit de proasta reputatie a romanilor peste hotare. Intai Ceuasescu a eliberat detinutii din inchisori si i-a incurajat sa plece din tara. Ulterior, cand granitele au fost libere, multi romani fara perspective au devenit ambasadori ai neamului, acest lucru contribuind din nou la scaderea ratingului de popor.

Si eu sunt roman. Caut de munca
In octombrie 2011 am ajuns pe santierul naval din Curacao. Nu am gasit niciun roman angajat acolo, insa un alt marinar roman de peste Prut m-a gasit pe mine.

Tocmai venisem pe inserat dupa ziua de munca de la birtul marineresc din port dupa ce servisem niste beri. Faceam o conversatie de complezenta cu norvegianul care era de garda cand se aproprie de noi un barbat scund si vanjos, trecut de a doua tinerete. Intr-o engleza nu tocmai buna ne-a intrebat unde ma poate gasi. I-am spus ca cel pe care il cauta este in fata lui si l-am intrebat de unde imi stie numele. A zambit usurat si intr-o romana cu puternic accent basarabean mi-a spus ca mi-a vazut numele pe lista echipajului de la intrare. A recunoscut numele de roman si a dorit sa mai schimbe cateva cuvinte cu mine. In acea ora in care am stat de vorba in briza placuta de afara i-am aflat povestea. Lucra ca mecanic pe mare de mai bine de 25 de ani. Incepusese in flota URSS, ulterior cea a Federatiei Ruse, pe vapoare de pescuit. Avea in Chisinau un baiat de 16 ani pe care il crestea ajutat de sora lui dupa ce sotia il parasise cand copilul avea 4 ani. Era mandru de el si de faptul ca vorbea romaneste. Spera sa il trimita la Bucuresti la facultate. Nu se recasatorise. Experienta unei neveste ii ajunsese.

Cu 6 ani in urma a inceput sa lucreze pentru “particulari”. Bani mai buni, conditii mai bune de munca si trai la bord. In cele 6 luni cat era plecat trimitea periodic bani acasa ca sa aiba sora lui cu ce sa-i imbrace baiatul si sa-i dea sa manance. Era bucuros ca acum are cont bancar si nu mai trebuie sa care bani lichizi asa cum facea in trecut. Pe vremea aceea trebuia sa ii lipeasca pe corp ca sa nu ii gaseasca vamesii moldoveni. Daca acest lucru se intampla, trebuia sa cotizeze cateva sute de USD ca valuta sa poata treaca neobservata granita.

Insa de un an patronul tot incerca sa vanda vaporul pe care lucra. Zilele lui ca angajat la firma erau numarate. Acum incerca sa gaseasca altceva. M-a intrebat daca la mine pe vapor nu exista posturi libere. I-am spus cu parere de rau ca nu si ca chiar daca ar fi, limba egleza este obligatorie.

Cu siguranta mai sunt multe categorii de romani peste hotare. Pe unii fie nu i-am intalnit inca, pe altii i-am intalnit deja insa nu am ajuns sa-i inteleg destul de bine.

Am incercat sa nu ii judec pe cei despre care am vorbit mai devreme. Il sfatuiesc si pe cititor sa urmeze aceeasi atitudine. Pana la urma toata aceasta dinamica umana urmeaza legile termodinamicii: tendinta de echilibrare a presiuni si a temperaturii intr-un sistem dat. Pretul este un comportament aparent haotic al moleculelor atunci cand sunt scoase din context si judecate individual. 

Astazi a fost ziua prezentarii referatelor de etica pe problema schimbarii climatului din cauza emisiilor de CO2. Unul dintre grupuri, alcatuit majoritar din elvetieni, a prezentat utilitatea certificatelor verzi ca masura de reducere efectului de sera.

Pentru cei care nu sunt initiati in acest subiect, certificatele verzi inseamna recompensarea producerii de energie prin metode regenerabile (hidroenergie, energie eoliana, energie solara, etc). Un megawatt ora produs “ecologic” este recompensat cu un certificat verde. Aceste certificate pot fi ulterior valorificate exclusiv pe piata europeana.

Din experienta (trista) de acasa stiam ca certificatele verzi au mare cautare printre baietii destepti din energie. Atat de mare incat firme private, cu largul suport al autoritatilor locale si cu complicitatea tacerii absolut nejustificata a pagubitilor (a argesenilor), au trecut la amenajarea hidroenergetica a cursurilor superioare ale raurilor din Masivul Fagaras. Anul trecut se vorbea de extinderea acestui tip de proiecte in toata tara.

Amenajarea hidroenergetica inseamna mai pe romaneste captarea integrala a cursului de apa si sistarea infiltratiilor in ecosistem. In aceste conditii intreg versantul sudic al Fagarasului va suferi de seceta. Nu numai flora si fauna locala vor fi grav afectate, ci si turismul local. Lumea nu va fi interesata vada versanti afectati de eroziune sau conducte mari care transforma cascadele in amintire.

De asemenea, eficienta economica este aproape zero din cauza debitului mic al raurilor si a variatiilor mari ale acestuia in timpul anului. De ce totusi se merge inainte? Pentru ca investitia initiala poate fi amortizata rapid. Costurile mari de mediu insa vor fi suportate de toti, in special de localnici, pe termen lung.

Am ridicat aceasta problema ca o eroare etica in implementarea certificatelor verzi. Nu am dat locul concret; am spus doar ca acest lucru se intampla “at home”. Din pacate cineva m-a intrebat de unde sunt. Cand am spus Romania, unul dintre cei trei profesori din comisie a inceput sa rada, iar ceilalti doi sa ma priveasca cu compatimire. Am lasat capul in jos, ceea ce a oprit rasul primului. Oricat as fi vrut, nu am putut sa imi apar tara. Coruptia de acasa sfideaza orice lege sau norma de bun simt. Situatia de fata iti da impresia ca, asa cum spunea regizorul Mircea Daneliul in filmul care descrie foarte bine situatia Raului Capra, “tara asta trebuie distrusa”.

Sunt multe de invatat din Romania, insa numai exemple negative: “ASA NU!”. Stiu ca nu pot schimba mare lucru de unul singur. Pana ne adunam mai multi ce ar trebui sa fac? Mai bine sa tac ca sa nu ma simt umilit si sa nu discreditez si mai tare o tara deja discreditata?

Ulterior am descoperit fabulosul articol al lui Vlad Ursulean dedicat manifestului ultrasilor. Tot ce credeam ca stiu despre suporteri incepea sa se topeasca. Daca au fost sau nu oameni platiti sa comita acte violente nu vom sti niciodata. Insa ultrasii exista cu adevarat, iar manifestul lor este manifestul unei generatii din care (inca) fac parte. Mai mult, simt ca ma reprezinta.

Brusc, randurile scrise de BD capatau sens. Violenta, atunci cand este spontana si nu manipulata, poate fi unica solutie pentru o corectie eficienta si rapida.

Mai jos textul lui BD.

NIHIL SINE ATROCITAS

Titlul acesta extrem de aproximativ (si poate si gresit din punct de vedere al gramaticii limbii latine) s-a nascut spontan in capul meu de reprezentant al “mahalalei inculte si inepte“, transferat fortat in randul membrilor galeriei de fotbal. Nu are importanta cine sunt de fapt. In societate conteaza doar ce stampila care ti se pune!

Port pecetea aceasta temporara pentru faptul de a fi scandat in piata, pe strada, pe trotuar si chiar de pe carosabil “Jos Basescu!”.

Hai, ce mai tura-vura … am fost la “rivolutie” si am avut prilejul sa constat cum a fost provocata, diluata, manjita, manipulata. Cu parere de rau, nu am timp pentru a detalia toate acestea.

Vreau sa vorbesc doar despre conceptul acesta de “fara violenta!” ridicat la rang de principiu suprem de catre smecherii cu gulere albe si purtat de intelectualii saraci cu hainele roase in coate. L-am auzit si acum 22 de ani scandat in acelasi loc si in acelasi moment in care unii calcau oameni cu masinile de pompieri, tab-uri sau masini de jandarmi (securitate, cum ii spunea pe vremea aceea). Cativa construiau baricade, inca cativa se luptau cu militienii. Cei mai multi din piata insa strigau “fara violenta!” Este greu de spus cine a contribuit la asa zisa victorie din acel indepartat decembrie. Legat strict de ceea ce s-a intamplat atunci eu zic ca unii fara altii nu ar fi izbandit si asta poate fi o pilda!

Stapanii de atunci, stapanii de azi, stapanii din toate timpurile au inteles ca gloata unita si violenta nu poate fi infranta. Au lucrat intai la separarea gloatei (voi sunteti intelectuali, voi studenti, voi oameni seriosi … aia sunt niste lumpeni). Apoi au trecut la “dezarmarea” ei: “fara violenta!” De fapt, daca vorbim strict de mini-razmerita asta din ianuarie, galeriile erau inventate si asteptate de dinainte de a ajunge lumea in piata. Ce a urmat nu a fost decat aruncarea anatemei asupra intregii miscari.

Si uite asa, istoria palida a razmeritelor de strada din Romania se inscrie pe traseul: elemente contrarevolutionare, golani si membrii galeriilor de fotbal. Niciodata cetateni, niciodata oameni nedreptatiti, indignati, niciodata voci, niciodata constiinte, doar brate fara cap!

Si totusi … nu vi se pare ciudat ca taman ieri cand nu s-a aruncat niciun bolovan si nicio petarda, au fost cele mai multe arestari!? Nu vi s-a parut revoltator si faptul ca un grup de studenti care marsaluiau la intoarcere de la manifestatie au fost urcati politicos in dubele jandarmilor. Nu vi s-a parut surprinzator ca niciunul nu a protestat si au urcat docili in dube pentru a fi amendati pentru “tulburarea linistii si ordinei publice”? Desigur, le ramane calea legala, a contestarii amenzilor, de parca toata viata noastra ar fi dedicata corectarii abuzurilor din pix, in picioare, la coada, la ghisee etc. Ei bine, vine vremea cand toate abuzurile se corecteaza mai eficient si mai rapid, in piata, la gramada, din pumn.

De ce … ? Pentru ca astia suntem noi, oamenii de pretutindeni. Si de la ciolan si din copacul trufiei nimeni nu s-a dat jos de buna voie!

Dincolo de tehnologie, cel mai mare progres al lui OC este chiar echipajul. Destul de eterogeni cand vine vorba de nationalitati, oamenii sunt relaxati si mereu zambitori. PM-ul este un norvegian uns cu toate alifiile, gata mereu sa se bata pentru echipaj cu cei care doresc sa taie costuri din birou.

In utima saptamana a turei am aflat de la nevasta de protestele de la Bucuresti. Am inceput sa citesc online ziarele si primele vesti au fost legate de jogging-ul iubitorilor fotbalului alaturi de jandarmi prin centrul vechi al orasului. Ca sa nu pierd momentul istoric, am scris repede postul anterior. Ulterior am inceput sa ma bucur cand am vazut ca imbrancielile protestatarilor erau distribuite egal, indiferent de culoarea politica. Entuziasmul m-a cuprins abia atunci cand am vazut ca dl. Voiculescu (trustul de presa Intact Media) era urat de bine la Universitate. Uite ca tineretul, desi se uita la TV, nu are (inca) creierul spalat. Incercarile televiziunilor si a opozitiei de a confisca protestele au esuat pana acum.

Am ajuns in Olanda. Timpanele permanent excitate de frecventele joase ale zgomotului motoarelor, au devenit dureroase din cauza linistii. Si acum, la aproape 3 zile de aclimatizare cu uscatul, inca simt linistea ca pe ceva alogen, generator de dureri de cap.

Ducandu-ma la analize medicale pentru servici, am primit un dus rece. La ghiseul clinicii de TBC unde trebuia sa imi fac radiografia pulmonara, doamna de 50 de ani care imi completa fisa a devenit foarte defensiva cand mi-a vazut pasaportul. M-a intrebat de ce nu am VISA de Olanda. Nu conta ca era student acolo, ca habar nu avea daca eram sau nu pe teritoriu olandez de mai mult de 3 luni, ca totul era platit de companie, ca eram programat de 3 saptamani pentru aceea analiza. Doamna facea dovada ca nu intelege diferenta intre UE, zona Euro si spatiul Schengen. Mai mult, imi demonstra ca clasa politica olandeza este legitima, isi reprezinta cetatenii. Am scos telefonul, am format un numar, i-am dat telefonul sa vorbeasca cu un coleg olandez, dupa care 2 minute mai tarziu imi terminam analizele.

Interesanta si abordarea medicului olandez care mi-a facut consultul general. Mi-a oferit o cafea cu zahar, am facut o conversatie de complezenta de cateva minute si apoi m-a invitat sa imi ia sange si tensiunea. Probabil ca la ei, din cauza ca se fumeaza mai mult, cofeina si zaharul nu sunt considerate excitatoare. Am impresionat cand in proba de urina nu a fost gasita nicio urma de droguri. Medicul s-a grabit sa zica “Good”.

Nu la fel de bine m-am descurcat cu testul audio. Incep sa pierd frecvente joase pe urechea dreapta, semn ca mediul profesional lucreaza.

Inchis in casa, luptandu-ma cu linistea, incerc sa invat pentru examele care sunt foarte aproape. Nu mai citesc atent presa romaneasca. Ma intereseaza mai mult cum vad strainii evenimentele din Romania. Pe Aljazeera acum cateva zile se facea o legatura intre FMI si actuala criza romaneasca. Din cauza masurilor dure de austeritate impuse de exterior eram vazuti ca victime ale americanilor, urmand sa ne calce pe urme francezii si nemtii. La capitolul glume, intr-un comunicat de presa preluat de toti greii (BBC, Reuters, etc) Boc avea numele de Bloc.

Ulterior, multumita domnilor Ponta si Antonescu, Romania a inceput sa fie promovata ca o dictatura, iar Basescu ca pe un clovn. Mai nou, am inteles ca la TV-ul romanesc reporteri inteligenti si bine intentionati se intreaba retoric daca romanii se (mai) pot autoguverna. Poate din cauza asta ma intreaba lumea de ce nu am VISA de UE, pentru ca unii ma promoveaza ca pe un handicapat social, incapabil sa ia decizii corecte pentru sine.

Viata in Occident nu este tocmai roz. Parca este mai simplu pe vapor. Acolo macar nu ma mai dor urechile.

PS: As plati bani grei sa vad continuarea filmului Occident al lui Cristian Mungiu (film facut in 2002 pentru generatia Coca-Cola). Poate un cinefil sau pur si simplu un curios ca mine face o cauza pe facebook in acest sens.

Completare: Cineva a facut o cauza in acest sens. Mai multe aici.